Nu fac parte dintre politicienii care azi zic una, maine alta si in general n-au memorie. Consider deci ca pe buna dreptate sunt chemat azi sa explic schmbarea de 180 grade din atitudinea mea vis-à-vis de Legea 35/2008: cu cateva saptamani in urma eram impotriva reprezentarii diasporei in Parlamentul tarii, astazi candidez!
Intr-un „ecou” publicat in ziarul online „ACUM” la un articol care se referea la prevederea Legii 35/2008, prin care romanii din diaspora urmau sa fie reprezentati de 2 senatori si 4 deputati in Parlamentul de la Bucuresti, imi aratam scepticismul fata de aceasta prevedere. Sustineam atunci ca romanii din strainatate ar trebui sa se implice in viata politica a tarilor de adoptie si in acest fel ar fi mai capabili sa reprezinte si interesele diasporei romanesti. Mai consideram ca romanii din strainatate pot fi reprezentati la fel de bine in tara de politicieni din tara, fara ca noi, cei de aici, de peste mari si tari, sa ne trimitem reprezentanti.
Daca si azi cred ca nu gresesc in privinta primei idei, ca romanii trebuie sa se implice in viata politica din tarile de adoptie, a doua idee o consider gresita. Iata de ce:
1. Ultimele saptamani au conturat o serie de dezbateri publice legate de chiar legea electorala, iar ziarul dv. a prezentat pe larg o parte dintre aceste teme. Este evident ca este necesara amendarea legii electorale in asa fel incit ea sa permita tuturor cetatenilor romani exercitarea drepturilor inscrise in Constitutie, acela de a alege si de a fi alesi. Aceste drepturi sunt astazi in continuare ingradite de prevederile legii electorale. Astfel, cetateni romani stabiliti in diverse locuri de pe glob nu vor putea participa la vot, chiar daca vor, din cauza ca nu au practic cum, neexistind un centru de vot in localitatea, regiunea, statul unde sunt rezidenti. Exemplul cel mai edificator este situatia romanilor din Vancouver, British Columbia, care chiar daca in numar semnificativ, nu si-au exercitat dreptul de vot de la alegerile din ’90 si pina azi! Cel mai apropiat centru de vot este la mii de Km distanta, anume la Toronto! Absurditatea atinge cote de nebanuit in legea noastra: romanii din Vancouver ar putea sa se deplaseze cale de doar citiva zeci de Km pina la centrul de vot din Seattle, Washington, USA. Dar NU, legea nu-i lasa sa voteze in Seattle caci ei sunt romani rezidenti canadieni si nu americani! Nu le ramine deci decit sa se suie in primul avion si sa zboare catre cele doar 3 destinatii canadiene unde ar putea sa-si exercite un drept fundamental, adica spre Toronto, Montreal, sau Ottawa. Trebuie sa recunosc ca nici un candidat intreg la minte nu poate sa ceara un astfel de sacrificiu nimanui, nici macar rudelor sau bunilor sai prieteni, asa cum am si eu in Vancouver.
Este de la sine inteles ca rezolvarea ar fi votul prin corespondenta dublat de o corecta identificare a votantilor in asa fel incit sa se evite votul dublu. Da, caci iata care este intr-adevar marea problema a parlamentarului roman: „ce ne facem cu romanii canadieni din Vancouver ca vor vota prin corespondenta si dupa aia, tusti in avion si fuga la Toronto sa mai voteze odata”! Pare absurd, dar din pacate nu este. Este exact modul in care legifereaza, de fapt gandesc, multi dintre parlamentarii de la Bucuresti: suntem presupusi infractori de la bun inceput!
Iata deci un bun motiv pentru care cred ca un reprezentant al diasporei ar fi de dorit in Parlamentul Romaniei. Ar gandi si actiona sigur in folosul diasporei!
Votul prin corespondenta ar rezolva si problema romanilor aflati in ziua votului departe de casa: ar vota cu citeva saptamini inainte de plecare si toata lumea ar fi multumita.
Legat tot de legea electorala sunt de amendat si prevederile legii privitoare la inscrierea unei candidature independente. Mai bine zis, quasi-imposibilitatea acestei inscrieri datorita numarului (fix) mare de semnaturi, 2000, care trebuiesc adunate de candidat si in plus toata birocratia menita sa descurajeze orice incercare de inscriere a unui independent. Aceasta suma fixa de 2000 de semnaturi este poate un fleac pentru un potential candidat intr-un colegiu bucurestean, o aduna dintr-un bloc din Balta Alba! Dar intr-un colegiu care grupeaza 3 continente devine o munca de Sisif. Eu mi-am propus amendarea legii in asa fel incit suma de semnaturi necesara intr-un colegiu sa fie ponderata in functie de prezenta la vot din ultimul exercitiu electoral. Astfel, daca se considera ca sunt necesare 2,000 de semnaturi in 2012 intr-un colegiu unde s-au prezentat la vot cca. 50,000 de alegatori in 2008, pentru un colegiu unde in 2008 se prezinta sa spunem in jur de 12,500 de alegatori, suma necesara inscrierii unui candidat independent poate fi doar de 500 de semnaturi. Asa mi se pare corect si in acest fel se ofera posibilitatea mai multor cetateni sa intre in procesul democratic.
Iata deci inca un bun motiv pentru care cred ca un reprezentant al diasporei ar fi de dorit in Parlamentul Romaniei. Ar actiona sigur in folosul diasporei!
2. Am avut o serie de intalniri cu membri marcanti ai diasporei romanesti din regiunea Washington DC, Virginia, Maryland. Aceste intilniri au relevant un fapt pe cit de important pe atit de ignorat in tara, anume acela ca exista un sentiment de discomfort, de frustrare chiar, a romanilor din diaspora in fata lipsei de atentie, uneori chiar de respect de care s-au „bucurat” ani de-a rindul din partea autoritatilor romane ori de cite ori au venit cu initiative, cu sprijin si financiar si logistic. Exista impresia ca Bucurestiul a uitat diaspora romaneasca, sau isi aduce aminte de ea doar cind aceasta mai usureaza deficitul contului curent! Inalte oficialitati romane au lansat recent ideea unificarii tuturor agentiilor guvernamentale intr-un unic department care sa se ocupe de romanii din strainatate. Agreez ideea, dar vin si cu completari utile pe care va invit sa le cititi pe situl meu, www.raymondluca.com in asa fel incit o idee generoasa sa nu ramina doar o idee care sa se piarda in noianul de idei formulate in campania electorala, ci sa devina o realitate. In perspectiva deloc roza a crizei economice globale va fi nevoie de masuri coerente, care sa raspunda unor situatii posibil critice asa cum ar fi de exemplu exodul munictorilor romani, azi inca in Spania, dar care in primavara, cind vor fi epuizat ajutorul de somaj, multi vor dori sa se intoarca in tara. Este pregatita Romania sa faca fata unei asemenea situatii? Are capacitatea institutionala sa raspunda unor probleme sociale de asemenea magnitudine? E greu de raspuns acum, tocmai din aceasta cauza consider ca propunerea mea de program, alaturi de initiativele deja enuntate de autoritatile romane ar putea crea un cadru mai favorabil rezolvarii eventualelor situatii de criza.
Deci iata inca un motiv pentru care cred ca un reprezentant al diasporei ar fi de dorit in Parlamentul Romaniei. Ar actiona sigur in folosul diasporei!
3. In sfirsit, mai cred ca modalitatea prin care a fost asa-zis rezolvata problema proprietatilor confiscate de regimul communist este o rusine ce trebuie obligatoriu reparata! In plus, este absolut necesar ca procesul de reparatii sa continuie cu eliminarea efectelor santajului practicat si impus de autoritatilor comuniste celor care doreau imigrarea, prin acceptarea silnica a unui pret de nimic pentru vanzarea proprietatilor din tara, ca o conditie a imigrarii. In alte cazuri tot prin santaj au fost obligati cetateni romani sa-si rascumpere la preturi uriase costul studiilor academice. In ambele cazuri este necesara o dreapta reparatie.
De la sine inteles, inca un motiv pentru care cred ca un reprezentant al diasporei ar fi de dorit in Parlamentul Romaniei. Ar actiona sigur in folosul diasporei!
Toate aceste motive de mai sus m-au determinat sa-mi schimb atitudinea, sa inteleg de ce este necesara reprezentarea diasporei romanesti in Parlament de catre oameni din diaspora, oameni care inteleg mai bine nevoile si interesele celor aflati la mii si mii de Km de tara.
Sigur, ramine intrebarea de ce neaparat eu? Pentru ca ma simt pregatit sa-mi asum aceasta misiune de reprezentare. Pentru ca sunt convins ca experienta mea parlamentara trecuta, combinata cu experienta recenta de diplomat roman in SUA, dar mai ales experienta de azi, de om realizat profesional in sectorul privat al business-ului american ofera garantia indeplinirii misiunii de reprezentare.
Pina la urma ramine totusi o intrebare la care vor raspunde romanii din diaspora pe 30 noiembrie.
N.Red. Raymond Luca este candidatul PNL într-unul din cele două colegii electorale la Senat rezervat alegătorilor din Diasporă. Publicarea acestui articol nu echivalează cu sprijin din partea revistei ACUM pentru Raymond Luca și nu afectează poziția noastră de imparțialitate în cadrul acestei campanii elecgtorale.
Ray,
Nu e doar o chestiune de semantică, dar termenul „proprietățile confiscate de regimul comunist” nu este corect. Așa cum scriam și în articolul:
„Restituirea proprietăților nu este un moft”
http://www.romanialibera.com/editorial/editorial.php?step=articol&id=370
procesul de confiscare (mai corect tâlhărire) a început în 1945 (de fapt începuse în 1940 pe vremea regimului fascist) și continuă și azi.
Legea 112/1995, adoptată de regimul Iliescu-Văcăroiu-Năstase-Gherman, și împotriva căreia ai votat în calitate de deputat, nu e cu nimic mai puțin josnică decât infamul decret 92/1950. Prin această lege, statul post comunist a făcut ceea ce nici Ceaușescu nu reușise: să „vândă” pe nimic și pe buzunarul contribuabilului aceste imobile care nu-i aparțineau de drept.
Codul de procedură civilă, adoptat de același regim neocomunist, care permitea recursul în anulare pe termen nelimitat a deschis calea reconfiscării unor imobile câștigate de proprietari în instanță și nu e cu nimic mai bun decât abjectele acte normative dinainte de 1989.
Tergiversarea de către puterea presupus favoorabilă proprietarilor în perioada 1996 – 2000 a noii legi și adoptarea în 2001 de către noul regim Iliescu a Legii 10 este un nou exemplu de atingere adus dreptului de proprietate care rivalizează cu ce-au făcut comuniștii.
Legea de restituire adoptată în 2005 a venit prea târziu și are prea multe lacune ca să poată remedia abuzul început în 1940 și care continuă și azi nu în ultimul rând prin hărțuirile la care sunt supuși proprietarii de autoritățile locale.
Așadar, Ray, termenul corect este „imobilele confiscate de STAT”, indiferent că acesta e statul comunist, cel condus de Iliescu, Constantinescu, Băsescu și în care și liderul tău de partid, Călin Tăriceanu, are o complicitate prin impotență politică.
Domnule Luca, m-as bucura sa aveti succes!
Scriu mai jos cateva comentarii si completari la comentariul lui Petru.
<>
Lacunele pomenite conlucreaza cu infrastuctura* defectuoasa a administratiei astfel incat chiar acolo unde legea este favorabila restituirea treneaza din cauza rutineor (partial continute in asa zisa metodologie de aplicare).
Exemple concrete:
1. Cerere de despagubire pentru un apartament confiscat in noiembrie 1989 (caz simplu, intrucat toata documentatia legata de posesia imobilului exista, este inca proaspata si
lipsita de orice ambiguitate) depusa la termen, cu toate actele necesare, la
Primarie/Prefectura in 2001, este trimisa la ANRP in aprilie 2008 – dupa sapte ani! Pagubitul, care a indicat de la inceptu toate datele de contact, nu este niciodata atentionat in cursul celor 7 (sapte)
ani de taraganare ca ar fi vreo problema cu dosarul lui.
INTREBARE: Este aceasta o lacuna a legii sau o malformatie severa de infrastructura*?
2. ANRP emite o decizie Pagubitului X pentru un imobil (valoare 10000 lei noi). In acelasi timp X decedeaza. Mostenitorul unic X1, prin prezentare directa la ghiseul ANRP atentioneaza de deces si indica adresa pentru expedierea deciziei.
ANRP refuza sa ia seama de atentionare si expediaza ostal (dupa spusele ulterioare ale functionarului) un exemplar din cele doua ale deciziei pe adresa si numele DECEDATULUI.
Ulterior Vosganian da legea optarii de despagubiri prin numerar in loc de natura. ANRP, cu incompetenta specifica administratiei, decide o procedura greoaie de colectare a optiunilor, in care pagubitul trebuie sa se prezinte personal si sa depuna o CERERE pentru a opta pentru numerar, la care sa ataseze decizia de punere in posesie. Toate aceste operatiuni sunt total inutile dar presupun complicatii enorme pe spinarea solicitantului (dupa cum veti vedea in continuare). Un simplu telefon sau mentiune postala din partea solicitantului ar fi suficiente deoarece in acest caz NU EXISTA nici o modalitate ca cineva sa poata comite fraude.
Ce se intampla mai departe: mostenitorul X1, dotat cu certificate de deces, documente care atesta succesiune etc, se prezinta la ghiselul ANRP ca sa anunte optinea pentru numerar. Se impotmoleste pentru ca i se cere exemplarul de decizie pe care X1 nu l-a vazut niciodata. Functionarul ANRP se incapataneaza sa ceara aceasta decizie, desi i se explica ca in cel mai bun caz documentul a fost expediat (probabil) tot de ANRP pe adresa decedatului si in consecinta nimeni nu stie de el.
La rugaminte lui X1 ca functionarul sa faca un control ,,in biroul de alaturi” al ANRP, acesta din urma gaseste exemplarul 2 al deciziei dar refuza sa se foloseasca de el
pentru rezolvarea solicitarii pentru ca ,,nu facem parte din acelasi compartiment administrativ”.
Nescapand de insistentele dar mai ales de pozitia ferma a solicitantului X1, functionarul ii indica ,,din bunavointa” o cale de conciliere: scrierea unei declaratii pe propria raspundere cum ca ,,X1 a PIERDUT decizia”. Nemultumit de tenta care se da afacerii, X1 renegociaza declaratia contra formularii ca ,,X1 nu a intrat niciodata in posesia deciziei”.
Mission accomplished!
INTREBARE: Este aceasta o lacuna a legii sau o malformatie severa de infrastructura*?
S-ar putea ca aceste doua exemple sa nici nu fie cele mai grave.
Unde vreau sa ajung: sa nu va faceti iluzii ca prin ajustarea legilor astfel ca ele sa
devina ,,perfecte” veti ajunge acolo unde doriti sa ajungeti, adica la situatia ca
legile produc efectele dorite in proportie acceptabila. Din acesata va rezulta o noua pierdere de timp (decenii).
Aceasta nu va fi posibila fara o actiune paralela ferma de modernizare a infrastructurii Romaniei in ce priveste procesele si interfata cu individul. La ora actuala, nivelul acestora este undeva pe la inceputul secolului trecut.
Intr-o tara in care corpul de functionari ar avea competenta presupusa pentru un sistem statal modern, o mare parte a metodologiilor de aplicare (in realitate carje pentru incompetenta functionarimii) nu ar mai fi necesara ea fiind compensanta prin munca si initiativa proprie a serviciilor implicate (daca esti ca manager atat de nepriceput incat sa nu poti organiza optim o intalnire de 20 ani a clasei de liceu – de exemplu – atunci este nevoie ca altcineva sa scrie o metodologie; nicio metodologie nu va putea compensa incompetenta si lipsa de initiativa programata a managerilor combinate cu abordarile sistemice eronate).
*Prin infranstructura inteleg in cazul acesta tocmai procesele (rutinele) administrative ca si interfata cu publicul implicate in procesul de restituire.