In urma prabusirii comunismului, liderii politici din Statele Unite si din Europa Occidentala au fost obligati sa elaboreze o noua strategie fata de tarile din Europa Est-centrala si fata de republicile independente desprinse din fosta Uniune Sovietica. Ideea expansiunii aliantei militare NATO si a Uniunii Europene in spatiul fost-comunist a provocat dispute inversunate in capitalele occidentale. In cele din urma, protagonistii expansiunii au prevalat.
Obiectivele principale ale extinderii spre est au fost consolidarea noilor regimuri democrate, asigurarea stabilitatii in jumatatea de est a continentului european prin rezolutia inerentelor conflicte etno-nationaliste din regiune si ancorarea noilor membri la structurile de securiate occidentale. In paralel, Alianta Nord-Atlantica, subit lipsita de inamicul principal si estompata de implozia comunismului si de destramarea URSS, s-a reanimat prin extinderea umbrelei protectoare asupra noilor membri si prin asumarea unor noi responsabilitati in Balcani si in afara zonei europene.
Pentru democratiile occidentale, ca si pentru noii membri, expansiunile NATO si UE au avut consecinte politice si strategice extrem de benefice. O asemenea realizare de importanta istorica ar fi fost mult mai dificila acum.
La inceputul anilor 90, Casa Alba si Departamentul de Stat, considerand ca UE era incapabila sa ghideze procesul de extindere a comunitatii in Europa de Est, au preluat initiativa, au admis noi membri in NATO, i-au stimulat sa adopte reforme liberalizante si le-au facilitat incorporarea ulterioara in UE.
In urma expansiunii NATO si UE, comunitatea democratiilor euro-atlantice si-a creat o noua „frontiera” in zona de sud-est a Europei. Nepregatiti si relativ dezbinati, liderii occidentali au fost incapabili sa elaboreze o strategie clara fata de noii vecini de la periferie. Acutizarea conflictelor „inghetate” din fosta URSS si mai ales evenimentele recente din Georgia au demonstrat inabilitatea UE si NATO de a reactiona coerent la provocarile initiate de adversari in regiunile periferice ale organizatiilor respective.
O NOUA STRATEGIE
In urma aderarii Romaniei si Bulgariei la UE, majoritatea liderilor occidentali au crezut ca expansiunea estica a comunitatii a fost completata. Singurul obiectiv inca nerealizat era incorporarea tarilor din Balcanii de Vest, o evolutie considerata a fi inevitabila. Conform aspiratiilor initiale, democratiile euro-atlantice si-au extins zona de securitate in Europa de Est pana la o noua „granita”, care se intinde de la Marea Baltica la nord la Marea Neagra in sud. In mod neasteptat, doua state desprinse din fosta Uniune Sovietica, Ucraina si Georgia, au solicitat admitere in NATO si UE. O respingere categorica a noilor solicitanti ar fi contrazis principiile originale ale structurilor de securitate euro-atlantice care afirma ca fiecare stat este indreptatit sa-si aleaga independent aliantele.
In consecinta, Statele Unite si Europa au fost obligate sa-si reconsidere atitudinea fata de noii aspiranti din zona Marii Negre si din Caucaz. In urma unor dezbateri interne, s-a convenit ca angrenarea acestor state la familia democratiior europene a devenit importanta pentru extinderea zonei de stabilitate dealungul periferiei sudice a UE, pentru controlul unui coridor important de import energetic din bazinul Marii Caspice spre vest si pentru redefinirea relatiilor strategice cu statele din Asia Centrala si din Orientul Mijlociu.
In trecut, admiterea noilor candidati in NATO a fost frecvent urmata de acceptare in UE. Pentru noii vecini, acest paraleleism nu mai este considerat nici urgent nici obligatoriu. Aderarea la NATO ar conferi noilor membri o garantie de securitate extrem de valoroasa fara sa creeze presiuni la Bruxelles ca sa fie admise si in UE. In viitorul apropiat, Uniunea Europeana va fi extrem de ocupata cu acomodarea si integrarea noilor aderenti din Europa Est-centrala, cu consolidarea institutiilor comunitare si cu definirea configuratiei politice viitoare a Comunitatii.
RELATIILE CU RUSIA
In decursul extinderii NATO si UE spre est, liderii celor doua organizatii au fost deosebit de prudenti ca sa nu destabilizeze tarile din noua vecinatate care nu fusesera incluse in reprizele anterioare ale expansiunii. Evitand sa specifice obiectivul unui anumit perimetru de securitate „final”, ei au semnalizat clar ca statele „din afara” vor continua sa fie considerate ca viitori membri, asociati sau parteneri. Aceasta propunere de cooperare, angrenare si respectare a intereselor nationale a vecinilor a fost oferita si Moscovei, in speranta ca Rusia va adopta un regim democratic, ca se va orienta spre vest si ca va deveni un adevarat partener, aliat sau chiar un membru important al comunitatii euro-atlantice.
NATO si-a reorganizat capabilitatea militara, si-a reformulat declaratiile oficiale si a emis multe mesaje directe ca sa asigure Kremlinul ca nu are intentii ostile fata de Rusia. Fara a avea capabilitatea de a prevedea evolutia politica din Rusia, liderii occidentali au oferit repetitiv amplificarea cooperarii multilaterale cu Moscova, au incercat sa stimuleze o convergenta a intereselor de securitate si au propus organizarea unor exercitii militare comune cu Rusia.
Eforturile considerabile ale occidentalilor de a angrena Moscova, nefiind reciprocate, au esuat. Presedintele rus Vladimir Putin si cei din anturajul lui au respins ofertele de parteneriat, au denigrat „intentiile perfide” de expansiune ale NATO si UE in vecinatatea Rusiei si au incercat sa paralizeze functionalitatea institutiilor euroatlantice. In acelasi timp, ei au insistat ca Moscova trebuie sa fie consultata inainte de considerarea oricaror decizii in probleme de securitate si ca interesele nationale ale Rusiei trebuie sa fie respectate. Putin s-a impotrivit cu inversunare expansiunii NATO si UE in spre est, a promovat un nationalism dur cu tonalitati anti-occidentale si, contrar unor promisiuni anterioare, a insistat sa perpetueze prezenta militarilor rusi in tarile cu conflicte „inghetate” din vecinatatea Federatiei Ruse.
In ultimii opt ani, Rusia a devenit progresiv mai autoritarista, mai agresiva fata de vecini si mai ostila fata de democratiile euroatlantice. Incapabil sa accepte destramarea fostului imperiu sovietic, Putin a declarat repetitiv ca identiatea nationala a Rusiei este incompatibila cu respectarea suveranitatii statelor desprinse din fosta Uniune Sovietica.
Revolutiile democrate din Ucraina si Georgia au fost considerate de cei de la Kremlin ca evenimente nocive si primejdioase care trebuie sa fie combatute si rectificate. Propaganda oficiala a conducerii de la Moscova a calificat evolutia democrata a celor doua foste republici sovietice ca fiind rezultatul interventiilor perfide ale puterilor occidentale in procesele electorale din tarile din vecinatatea Federatiei Ruse. Dupa parerea liderilor de la Moscova, aceste state trebuie sa ramana in sfera de influenta a Rusiei.
In baza unor perceptii reale sau imaginare de umilire nemeritata, Rusia se considera ca o fosta supraputere fortata de interese externe ostile sa plonjeze intr-o perioada post-imperiala degradanta. Moscova nu accepta sub nici o forma sa fie tratata ca un participant minor in relatiile cu SUA sau UE sau sa fie considerata un oarecare pretendent pentru aderare la structurile de securitate occidentale. Liderii actuali de la Moscova considera ca Rusia este o putere euro-asiatica independenta care, „in mod natural” aspira sa-si restabileasca dominatia „in vecinatate” si care ofera altor state un model de dezvoltare autoritarist-capitalist ca o alternativa preferabila fata de liberalismul democratic.
RAZBOIUL DIN GEORGIA
In august 2008, armata rusa a invadat Georgia prin Osetia de Sud si Abhazia, a bombardat infrastructura economica, civila si militara a tarii si a recunoscut oficial si „permanent” independenta celor doua provincii separatiste. Paradoxal, devastarea Georgiei a fost justificata de Moscova ca o operatie de „mentinere a pacii”, menita sa curme „genocidul”, „masacrele” si „purificarea etnica” initiate „fara provocare” de guvernantii de la Tbilisi in Osetia de Sud. Propaganda oficiala de la Moscova a utilizat aceiasi terminologie ca si cea a liderilor occidentali in 1999, cand au bombardat Serbia si in 2008, cand au recunoscut independenta provinciei Kosovo.
In realitate, guvernantii rusi au pregatit invazia Georgiei cu multe luni inainte, au provocat repetitiv liderii georgieni si au asaltat un stat vecin mult mai mic cu tancuri si vehicule blindate, cu bombardamente aeriene si cu interdictii navale.
Devastarea Georgiei de catre fortele armate ruse a alarmat celelalte state vecine desprinse din fosta Uniune Sovietica, a sugerat ca Rusia, condusa de Vladimir Putin si Dimitri Medvedev, nu intentioneaza sa respecte integritatea teritoriala a vecinilor si a demonstrat ca, in prezent, NATO este incapabila sa apere statele care aspira sa devina membre ale Aliantei Atlantice.
Agresiunea Rusiei in Georgia a produs dezbateri aprinse in NATO si in UE si a fortat liderii respectivi sa reevalueze politica fata de Moscova. Unii lideri din Statele Unite, din Marea Britanie si din Europa Est-Centrala au insistat ca organizatiile respective trebuie sa ia masuri concrete de „pedepsire” a Rusiei pentru invadarea si devastarea Georgiei, ca sa descurajeze incursiuni viitoare in alte tari vecine si ca sa contracareze perceptria unei victorii strategice pentru Moscova. Altii au sugerat ca ostracizarea si izolarea internationala a Rusiei, de exemplu prin excluderea din grupul democratiilor industrializate G-8, prin prevenirea aderarii Rusiei la WTO si prin admiterea prompta a Georgiei si Ucrainei in programul de pregatire pentru accesiune la NATO, nu ar modifica semnificativ comportamentul regimului de la Moscova, ar inaspri relatiile cu Rusia si, regretabil, ar initia un nou Razboi Rece si o noua cursa a inarmarilor.
In loc sa domoleasca agresivitatea Rusiei, condamnarea invaziei din Georgia, definitivarea acordului pentru instalarea unor rachete interceptoare in Polonia si contramandarea manevrelor militare comune NATO-Rusia au iritat liderii de la Moscova. Militarii rusi au alungat mii de georgieni din Osetia de Sud si din Abhazia. Medvedev a declarat ca protectia cetatenilor rusi, asigurarea demnitatii lor si protejarea intereselor de afaceri ale Rusiei oriunde in lume, reprezinta o prioritate majora a guvernului de la Moscova. In septembrie 2008, el a trimis vase militare si avioane de bombardament in Venezuela la invitatia presedintelui anti-american Hugo Chavez.
DEBILITATEA MILITARA A UE
Acum 10 ani, proiectul denumit Politica de Aparare si Securitate Europeana a fost lansat cu fanfara. Liderii UE au afirmat grandios ca intentioneaza sa dezvolte o capabilitate militara redutabila. Ei au promis ca, pana in 2003, vor avea la dispozitie o „Forta de Reactii Rapide” cu un contigent de 60.000 de militari instsruiti, echipati si pregatiti sa intervina rapid oriunde in lume. Renumita „Force de frappe” nu s-a materializat nici pana astazi.
Esecul tentativelor de a crea o armata europeana puternica, dependenta energetica fata de Rusia si lipsa de coeziune intre „vechea” si „noua” Europa, au prevenit reprezentantii UE sa adopte o postura rezoluta in problema incursiunii militare ruse in Georgia si fata de nerespectarea de catre trupele ruse a acordului de sistare a ostilitatilor semnat de presedintii Nicolas Sarkozy si Dimitri Medvedev.
CONSECINTE DEFAVORABILE
Liderii Uniunii Europene au demarat un program intens de reevaluare a relatiilor cu Rusia. Pentru prima oara, cele 27 de tari membre in UE au fost de acord ca UE sa condamne public Federatia Rusa pentru agresiunea din Georgia si sa nu recunoasca independenta provinciilor separatiste georgiene. S-a creat o atitudine de convergenta comunitara cu privire la majorarea cheltuielilor militare si la modernizarea capabilitatilor militare ale uniunii. S-au preconizat masuri pentru reducerea dependentei comunitatii de importurile de hidrocarburi din Rusia. Statele Unite si UE au decis sa contribuie generos la reconstructia Georgiei.
La intrunirea ministrilor apararii din tarile NATO din octombrie 2008 de la Londra, se va lua in discutie problema apararii membrilor organizatiei din vecinatatea Rusiei. In trecut, nu se permitea discutarea pericolelor militare din partea Rusiei deoarece erau considerate „provocatoare”. In urma agresiunii Rusiei impotriva Georgiei, NATO a initiat planificari detailate pentru apararea Tarilor Baltice, pentru sprijinirea Ucrainei si Georgiei in fata amenintarilor din parta Moscovei si pentru consolidarea capabilitatilor militare din Europa de Est.
Se pare ca „victoria” Rusiei in Georgia a alarmat tarile din vecinatatea Federatiei Ruse, a mobilizat rezistenta democratiilor euro-atlantice si, in cele din urma, ar putea avea consecinte defavorabile pentru regimul Putin-Medvedev.
Cu o experienta de peste 33 de ani in domeniul medicinei si doua doctorate (Chimie, Medicina) obtinute in universitati americane de prestigiu, Dr. Nicolae Filipescu se alatura, prin acest articol, colaboratorilor permanenti ai revistei ACUM. Pentru cei care il cunosc personal, Nicolae Filipescu este un model din orice unghi l-ai privi: profesional, fiind cotat ca unul dintre cei mai buni medici din Virginia de Nord; cetatenesc si uman, numarandu-se printre cei nelipsiti de la evenimentele importante din viata comunitatii romanesti din zona Washingtonului dar si vizitand Romania anual pentru a aduce alinare in timpul sau liber unor oameni suferinzi. Nu in ultimul rand, Dr. Filipescu este un model familial.
Un om al Renasterii, „ratacit” printre trecatorii pragmatici ai acestui inceput de mileniu, Nicolae Filipescu este si un fin observator politic si un pasionat al cuvantului scris. Bine ati venit printre noi, Domnule Doctor!