ACUM.TV

Am întâlnit o persoană cu o pasiune aparte: de când se ştie adună materiale conţinînd tot felul de fapte, cifre, date, întîmplări curioase etc. Pînă aici nimic nou, veţi spune. Partea interesantă apare abia acum: printre materialele colectate de el se înscriu şi cele legate de… trecutul şi prezentul bibliotecilor(!?).
Plictisitor, poate am fi tentaţi să spunem. Şi totuşi…

Personajul meu povesteşte că într-o mapă simbolică s-au îngrămădit astfel zeci şi zeci de tăieturi din ziare şi reviste, mai recent – şi pagini listate din internet. La un moment dat a încercat să facă ordine în această pestriţă „adunare biblio-factologică”. Şi a ajuns să constate că cele mai multe materiale au un conţinut nu numai cognitiv, ci şi preponderent pozitiv, încurajator, optimist.

După toate aparenţele, despre biblioteci se scrie în genere de bine. Or, avem să vedem că aceasta nu e nici pe de departe o regulă. Cu deosebire în ultimul timp, colecţia cu pricina a prins a se completa tot mai des cu informaţii ce trebuie calificate ca negative, poate chiar alarmante. Relevant e un caz ce ar putea fi calificat ca distractiv, amuzant, haios… dacă nu ar fi, pînă la urmă… trist. Anticipînd lucrurile, voi preciza că istoria pe care ţin să v-o relatez are totuşi un final fericit.

Aşadar, odată… (nu de mult), patroana unei firme comerciale a acţionat în judecată o bibliotecă pentru… zgomotul ce vine de acolo, din bibliotecă adică. (Biblioteca în cauză se află la parterul unei clădiri istorice, în timp ce firma ocupă trei etaje deasupra. Zgomotul care a constituit obiectul dosarului judiciar s-a produs într-o seară (într-o singură seară!); ce-i drept, peste o limită a decenţei urbane, adică pînă pe la vreo 23.30). Instanţa judecătorească a respins acuzaţia ca fiind neîntemeiată, sugerînd părţilor aflate în conflict să rezolve „problema” pe cale amiabilă, paşnică, „la mica înţelegere”. Atunci firma a repetat acţiunea în judecată, specificînd că este deranjată în genere de zgomotul pe care-l produc vizitatorii bibliotecii – zilnic, la orice oră. Judecata respinge din nou acuzaţiile. Firma a depus o nouă cerere, în care învinuia biblioteca deja de alt păcat: că de la parter, adică de la bibliotecă, „urcă” la birourile firmei şoareci şi şobolani… Oamenii legii au solicitat Sanepid-ului să se descurce de unde apar şi cum urcă sus rozătoarele, instituţia sanitară stabilind că acestea vin dintr-o clădire vecină, în care se afla un restaurant oriental, în curs de renovare, părăsit temporar. Curînd instanţa a închis definitiv dosarul, intuind în pretenţiile firmei comerciale ceva mai mult decît o banală grijă pentru comoditatea angajaţilor săi: patroana, şefa lor, ar fi preferat să nu aibă un vecin ca biblioteca, iar în definitiv – să intre în posesia spaţiului ocupat de această instituţie de cultură.
Nu aş fi relatat cu lux de amănunte despre acest fapt, dacă nu aş fi fost impresionată de fermitatea judecăţii în a apăra biblioteca, nu pur şi simplu de a-i face dreptate.

Tot din mapa „magică” voi culege şi o întîmplare care a avut loc într-o ţară civilizată, al cărei popor are un vechi şi constant cult al cărţii: Lituania, mai exact, în capitala lituaniană, Vilnius. Aşa se procedează în genere, în lumea civilizată, deşi, nu este pădure fără uscături. Bunăoară, într-o ţară vecină (şi cu adevărat prietenă Lituaniei, avînd în vedere frăţia etnică şi lingvistică a acestor două popoare) – Letonia – cultul cărţii nu este mai puţin apreciabil decît în Lituania, Polonia, Estonia, Finlanda, Suedia sau alte state din nordul Europei. Cu toate astea, de trei ani deja, guvernul de la Riga nu aprobă bugetul necesar pentru construirea Castelului Soarelui – aşa a fost numit acolo noul sediu al Bibliotecii Naţionale. În pofida argumentelor prezentate de doamna ministru al culturii, sfidînd sprijinul masiv al majorităţii absolute a intelectualităţii naţionale, Guvernul leton respinge proiectul pe motiv că ar fi prea costisitor: circa 400 mln. laţi, adică 800 mln. dolari SUA ori aproximativ 600 mln. euro.

Totuşi, cazuri din acestea – acuzaţia că o bibliotecă „ar produce zgomot şi şobolani” sau tergiversarea realizării unui proiect de Bibliotecă Naţională – sînt mai curînd izolate, nişte excepţii în lumea liberă şi (cît de cît) prosperă atît poporul, cît şi conducătorii apără, ocrotesc, cinstesc bibliotecile. Ceea ce nu se poate spune despre statele aflate în tranziţia post-comunistă. Bunăoară, în fosta „mumă a comunismului”, în Rusia, se merge pe linia unei crase discriminări a bibliotecilor situate în alte localităţi decît marile centre politice, economice şi culturale Moscova şi Petersburg. Frapează, în Rusia, şi decalajul greu imaginabil, discrepanţa discriminatorie, deosebirile atât de mari în schema de remunerare: un bibliotecar cu aceleaşi studii, vechime, grad de evaluare profesională primeşte în regiunea Leningrad (Petersburg) aproape de două ori mai puţin decît un coleg de al său din regiunea Moscova, iar acelaşi bibliotecar din Ekaterinburg (munţii Ural, frontiera naturală dintre Europa şi Asia), Irkutsk (Siberia) sau din Vladivostok (Extremul Orient) are un salariu de trei, cinci, respectiv opt ori mai mic decît în capitală. Şi dacă bibliotecile din capitalele republicilor sau ale regiunilor se descurcă, totuşi, cele raionale au fost trecute în categoria instituţiilor „lipsite de perspectivă” – de altfel, ca şi multe localităţi situate mai departe decît amintitele centre.

Esenţa acestei tragedii o va înţelege în toată amploarea ei oricine se va uita mai atent la harta Rusiei, cu întinderile ei copleşitoare, cu distanţe greu, dacă nu imposibil de străbătut. Şi mai bine va percepe această dramă cel care a avut ocazia să viziteze Rusia: tocmai oraşele mai mici, care în urma unei industrializări excesive, nesăbuite, au substituit satele risipite prin stepe, prin tundră şi taiga, aceste localităţi mai păstrează tradiţiile sănătoase ale ruşilor, aici au mai rămas intelectuali sincer pasionaţi de cultură, inclusiv de carte. Ceea ce nu se mai poate spune despre metropolele „burghezificate”, „occidentalizate” în stil pur rusesc, adică de-a-ndoaselea, prin preluarea a tot ce e mai rău, mai dezmăţat, mai putred din SUA şi din Europa de Vest.

În Bielorusia, unde preşedintele statului şi KGB-ul decid totul pentru toţi, ei taie şi spînzură în orice domeniu – de la munca la uzina de tractoare pînă la accesul la calculatoare (internet) –, bibliotecile „mici”, adică din provincie, au trecut printr-o dureroasă comasare, cele ale comunităţilor fiind strîmtorate în beneficiul instituţiilor bibliotecare de pe lîngă întreprinderi sau alte unităţi economice de stat. Bibliotecile „mari” o duc mai bine, în acest sens amintindu-se mereu exemplul Bibliotecii Naţionale care, cu cîţiva ani în urmă, s-a ales cu un splendid edificiu în centrul capitalei, oraşul Minsk. Nimic de spus: e o clădire foarte frumoasă din punct de vedere estetic, dar mai e şi funcţională, şi fondul de carte şi de publicaţii periodice este acolo impresionant, acum funcţionînd pe baza celor mai avansate tehnologii. Totuşi, e bine să se ştie şi acest amănunt: în Bielorusia încă sovietică (acolo, ca şi în Rusia, mai există întreprinderi şi ziare conţinînd în titulatură adjectivul „sovietski”, dar nu numai despre aceasta e vorba), ei bine, în „ţara lui Lukaşenko”, şi la această excelentă Bibliotecă Naţională, şi la alte biblioteci mai puţin excelente, accesul cititorilor este limitat la fondul de carte, la anumite colecţii. Mai mult: acolo unii cetăţeni, cei care fac disidenţă sau pur şi simplu – opoziţie deschisă, sînt privaţi de dreptul de a-şi face un abonament, un permis la o sală de lectură. Mai mult încă: în această ţară nu poţi naviga, nu poţi, pur şi simplu, intra pe multe site-uri (portaluri), fie ele bieloruse, fie ruseşti, ca să nu mai vorbim de cele polone, lituaniene, letone, germane, britanice, americane, care sînt aspru cenzurate şi, de e cazul (or acesta apare de multe ori) – sînt şi blocate pînă la… căderea actualului regim dictatorial, probabil.

În Ucraina, debandada şi haosul din viaţa politică se răsfrîng perfect, deci, fără cruţare şi asupra activităţii bibliotecare: comasări sau chiar lichidări masive de biblioteci în provincie, menajarea unor biblioteci din oraşele mai mari (Kiev, Lwow, Poltava, Harkov, Odesa…), în special a celor din localităţile unde se află la putere, majoritar, reprezentanţii partidului de guvernămînt şi simpatizanţii acestuia. Un aspect important al vieţii spirituale în Ucraina independentă, şi cu deosebire în perioada de după „revoluţia portocalie”, rezidă în ucrainizarea masivă a tuturor sferelor, nu numai a celor în care anterior limba ucraineană era neglijată sau marginalizată în epoca ţaristă, apoi şi în cea sovietică. Partea proastă a acestei politici naţionaliste rezidă în faptul că ucrainizarea se face cu o nesocotinţă ce loveşte crunt în minorităţile etnice din acest stat. Şi dacă ruşii, evreii, polonezii, maghiarii, tătarii din Crimeea sînt cumva „cruţaţi”, totuşi – datorită intervenţiilor energice ale comunităţilor din patriile lor istorice sau „adiacente” (Rusia, Israel, Polonia, Ungaria, Turcia) –, apoi românii din regiunile Cernăuţi, Odesa, Transcarpatică, „beneficiind” doar de pasivitatea sau chiar defetismul, moliciunea Bucureştiului şi Chişinăului, devin nişte victime demne de deplîns, căci li se ia brutal dreptul la învăţămînt şi la lectură în limba maternă. Am scris şi cu altă ocazie despre starea jalnică a colecţiilor de carte românească din bibliotecile unor oraşe precum Cernăuţi, Herţa sau Adîncata, din numeroase comune mari, populate exclusiv de români: Boian, Voloca, Mahala, Colincăuţi, Suceveni ş.a. Dacă mai amintim, în context, că în vechi oraşe moldoveneşti ca Hotin, Cetatea Albă (acum Belgorod-Dnestrovsk), Reni, Ismail, Chilia etc. nu există în genere carte românească decît în biblioteci personale, tabloul devine cu totul clar, şi mai întristător.

Dar bibliotecile noastre? Beneficiază ele de ocrotirea de care au nevoie şi pe care o merită din plin, ca institute ale culturii cu un public constant sau chiar în creştere, cu o accesibilitate remarcabilă, cu un rol tot mai distinct în lucrarea de menţinere a culturii, cunoaşterii şi moralităţii, în fine – de păstrare a valorilor naţionale?
Vede cineva schimbări spectaculoase într-un viitor imediat?

Acest articol a fost publicat duminică, 26 octombrie 2008 la rubrica Social.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.