ACUM.TV

Trecerea la epoca fierului, a adus o modificare sensibila a tipului de asezare umana. Cel putin in estul Romaniei (si sud), unde existau in epoca anterioara asa numitele cenusare. Acum, centrele de triburi sunt intarite cu sant si val de pamint. Adevarate cetati. Astfel de fortificatii au mai existat in epoca bronzului, dar sporadic. Acum este vorba de un sistem.

Ceea ce e caracteristic, e suprafata mare inchisa de incinta fortificata. 70-80 ha. De aceea, oamenii acelor timpuri alegeau pentru asezari boturi de deal. Cu pante abrupte pe trei parti. (Nu puteau fi urcate de eventuali agresori. Deci, nu era nevoie de fortificatie.) A patra parte, care comunica cu platoul inalt, era fortificata. Sistemul consta dintr-un sant de mari dimensiuni. Pamintul scos era taluzat la interior. Pe valul de pamint astfel obtinut, se ridica o palisada de lemn. Aceasta era suprainaltata fata de nivelul de calcare (era nevoie de mai putin lemn) de val si despartita de eventualii agresori de sant.

Numai ca orice regula are si exceptii.
La Babadag, cetatea hallstattiana care a dat numele intregii culturi, sistemul de fortificatie este diferit. Valul de pamint este la exteriorul santului, nu catre asezare. Asadar inamicul da de val, il urca, coboara in santul de aparare si apoi escaladeaza palisada.
De ce?

Precizez ca profesor indrumator la lucrarea mea de doctorat a fost Sebastian Morintz. Desi lucrarea mea se referea la Bronzul Mijlociu in sud-estul Romaniei, am facut 2-3 campanii sub conducerea directa a indrumatorului de lucrare, care era sef de santier la Babadag. In cadrul acestor sapaturi, rolul ce mi-a fost atribuit a fost acela de a verifica sistemul de fortificatie si explicarea lui. (Practic, am executat o sectiune in alt sector al santului si valului de aparare, decit cele cunoscute deja.) Cum tema e prea redusa pentru un articol stintific si cum am ramas dator cu un raport, profit de paginile revistei RLIV/ACUM si public rezultatele cercetarilor. In acelasi timp, cititorii isi fac o imagine despre modul in care functioneaza cercetarea arheologica: prin aproximari si incercari repetate. O imagine este supusa criticii colegilor si publicului. Daca este veridica, este insusita ca probabila. Daca nu, se vine cu o alta imagine probabila.

Este util sa precizez ca aceasta imagine a valului de aparare dispus la exteriorul santului, era puternic contestata de ceilalti arheologi romani. Mergind pina la a acuza autorul sapaturii (Sebastian Morintz) de greseala sau rea vointa. Vizita unui mare numar de arheologi pe santierul de la Babadag in vara lui ’93 sau ’94 (in cadrul unei sesiuni stiintifice organizate de institutul de la Tulcea), a convins masa colegilor de situatia din teren. Nu-mi ramine, decit sa incerc explicarea fenomenului.

Prima observatie de teren e ca distanta de la santul de aparare (in viitor:\”sant\”) la locuinte, e mare. Nu stim suprafata reala a cetatii, pentru ca botul de deal pe care era amplasata cetatea a fost puternic erodat de apele lacului (Babadag). Coroboram informatia cu stirile de pe alte santiere similare (din tara si din afara granitelor Romaniei) -repet, 70-80 ha-.

Stim ca in epoca, principala bogatie o constituiau animalele, in special cornute mari (vezi si originea termenului \”pecuniar\”). Nu trebuie sa ne gindim la bogatie ca la o entitate abstracta ci ca la sursa de existenta a unui mare grup uman (tribul). Forta militara (si deci, capacitatea de a supravietui intr-o epoca plina de agresiuni militare) depindea de numarul de luptatori. Iar acestia, depindeau de cantitatea de hrana pe care tribul o avea.

Rezulta ca acest sistem de fortificatie, adapostea (in caz de atac) nu doar oamenii, ci si turmele tribului. Era nevoie de spatiu suplimentar si mai ales, de pasune (vara) pentru a putea rezista la un asediu. (Stim ca Troia a fost asediata 10 ani.)

Dar vitele se sperie usor de foc. Un asediator se poate apropia si arunca sageti aprinse, taciuni, etc. peste palisada, speriind animalele care pot produce pagube insemnate in interiorul fortaretei.

Din alt punct de vedere, o palisada de lemn, poate fi usor incendiata. Eventualul agresor se apropie de marginea santului de aparare si arunca direct in palisada proiectilul aprins.

In concluzie, aparatorii s-au gindit (probabil) la indepartarea acestor pericole. Cum? Ecranind palisada prin valul de pamint ridicat in fata santului. In felul acesta agresorii nu mai puteau arunca proiectilele direct in palisada, iar in interior erau mult mai greu de aruncat. (Corelati si cu performantele armamentului din epoca.) Agresorii cu proiectile incendiare care escaladau valu, erau usor de reperat si neutralizat de pe palisada.

Cum cetatea a fost locuita un mare numar de ani si nu a cunoscut o alta fortificatie, se pare ca sistemul a fost eficient.

Numai ca acest sistem a fost utilizat si de Vauban. (Vezi articolul meu din Wikipedia la numele Vauban.) El a protejat zidurile cetatilor si forturilor de focul direct al tunurilor. \”Zidurile ingropate\” (in asta consta in esenta \”sistemul Vauban\”) inseamna (practic) un sant adinc si larg, cu pamintul taluzat la exteriorul fortificatiei. Zidurile de aparare sunt construite la interior, fiind mai groase si mai scunde. (Pentru a rezista mai bine la lovituri si a suporta artileria amplasta pe ele.)

In ambele cazuri, valul de pamint protejeaza zidul (palisada) de tirul direct al ghiuleleor (proiectilelor incendiare). Aceeasi necesitate, aceeasi solutie. la o distanta de 2900 de ani si cam tot atitia kilometri.

Putem zice ca Vauban a fost precedat de \”inginerul sef\” cu fortificatiile de la Babadag?

Acest articol a fost publicat luni, 20 octombrie 2008 la rubrica Relativităţi Culturale.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.