Teama de-a fi înţeles greşit îmi îngheaţă în vine la gândul că trebuie să aştern pe hârtie câteva idei şi explicaţii în legătură cu unul din ecourile mele la articolul domnului Clej din numărul trecut, despre Credinţă şi Intoleranţă. In acel ecou am pus întrebarea: Cine are dreptul de-a se socoti Român? Dacă toţi cei ce s-au născut in România, din punct de vedere legal sunt români, atunci de ce folosim atât de des porecle ca ţigan, jidan, turc, ungur s.a.m.d. când ne referim la unele personae cunoscute? S-ar părea ca toţi cei din afara credinţei majoritare Ortodoxe ar trebui să nu-şi spună ca sunt români, ci ţigani, jidani, turci etc. Cel puţin aşa stă situaţia în unele cercuri româneşti din înăuntrul şi din afara graniţelor ţării.
Şi eu m-am născut în România, am crescut în inima cartierului Grant din Bucureştiul de altă dată, am învăţat, muncit şi iubit în acest cartier, am fost înconjurat şi am avut sute de prieteni români cu care am împărţit tot ce aveam mai bun, o îmbucătură de pâine, o ţigară şi chiar câte-o haină mai bună. Mulţi din ei nu-mi erau numai apropiaţi ci mai mult, erau familia şi fraţii mei prin alegere. Ei mi-au fost comfort şi sprijin la nevoie, ei mi-au înţeles durerea din suflet şi tot ei, cu nelimitata lor generozitate, m-au scos din încucături ori de câte ori eram la ananghie.
Dar au fost şi situaţii în care o simpla aluzie la “obârşie” m-a aruncat ca din senin în hăul dezamăgirii. Ceea ce pentru mulţi ar fi trecut ca o simplă glumă nevinovată, repetată de mine era o insultă nu întotdeauna trecută cu vederea. In grupuri, chiar şi la joacă, de multe ori se formau alianţe în care eu mă pomeneam izolat, în afara lor, şi dacă apărea o glumă noua cu jidani, se întelege că trebuia să-mi fie împărtăşită, chiar şi în repetate rânduri. Printre evrei, trebuie să recunosc că nu fiecare individ cunoscut este o catedrală de onestitate şi model de conştiinciozitate şi de multe ori am întâlnit şi eu specimene care m-au făcut să le urâsc. Dar de aici până la generalizare, că toţi evreii sunt la fel, e o mare distanţă. De câte ori în viaţă nu am fost măgulit cu exclamaţia că: “Băi, dacă toţi ai voştri ar fi ca tine, aţi avea un alt nume!” Măgulitor, nu?
Mulţi dintre noi ne-am părăsit patria din diferite motive. Ajunşi pe pământul primitor al ţării de adopţie, ne-am regăsit aici toţi români, vorbind aceeaşi limbă şi traversând aceleaşi probleme. Mulţi au găsit ajutor şi îndrumare de la o organizaţie românească de veniţi cu ani în urmă care sprijiniţi de stat au organizat un câmp Românesc în afara oraşului. Din păcate în ultimile decenii ale secolului XX, acest camp a fost condus de simpatizanţi legionari ce cultivau răzmeriţă atât în rândurile noilor emigranţi cât şi în cadrul bisericii ortodoxe. Totuşi, mulţi dintre noii veniţi ne-am ajutat între noi, am legat prietenii care s-au cimentat de-a lungul a zeci de ani şi cu timpul au devenit parte din familia cu care împarţim bucuriile, speranţele şi suferinţele noastre. Crăciunul, Paştele, Purimul, nunţille, botezurile şi morţii noştri sunt împartaşite de-o potrivă de creştinii şi de evreii pe care-i cunoaştem. Acest fenomen ne face să ne simţim acasă pentru că localnicii, deşi trăim în mijlocul lor de peste treizeci de ani, nu ne înclud şi pe noi în manifestaţiile lor.
Dar când iau parte la o conferinţă românească, spectacol ori o slujbă religioasa, cei care sunt în afara grupuli nostru dar care ştiu cine sunt, continuă să mă arate cu degetul spunând vecinului peste umâr:”Ce caută jidanul ăsta aici?”
Domnul Ştefan Niculescu Maier vorbea de curând într-un articol despre dinosaurul intoleranţei care trebuie sugrumat din mijlocul nostru. Nu o vom putea face atâta vreme cât nu lăsăm fiecăruia dreptul să creadă în ceea ce crede fără să intervenim cu soluţiile noastre în decizile lui şi fără să-l hăituim pentru că a ales o altă soluţie. Şi, mai ales, nu trebuie să uităm că nimic nu hrăneşte şi dă mai multă forţă dinosaurului decât bârfa şoptită pe la colţuri.
