LT: Cum ai ajuns in Statele Unite?
Am plecat in 1992 intr-un turneu in SUA şi Canada la invitaţia unui impresar canadian. Un turneu care a durat o luna şi jumatate şi care a cuprins majoritatea oraşelor mari din cele doua ţari, ultimul fiind New York. Eram, de fapt, pentru a doua oara intr-un turneu in America, prima data ajungand in 1975. In Romania am fost profesionista, am cantat la Ansamblul Banatul din Timişoara, iar dupa ce s-a nascut fiul meu, Tudor, am revenit pe scena ca si cantareata la Opera din Timişoara.
Ajunsa in America am ramas sa cant la un restaurant romanesc, in New York. Aşadar, am facut ceea ce ştiam cel mai bine. La altceva nu prea ma pricepeam. Şi, m-am hotarat sa raman definitiv – numai dupa ce am primit acordul de la soţul meu şi promisiunea ca vom incepe aici o viaţa noua – – deşi nu ma gandisem nici o clipa ca ma voi stabili in America. Pentru ca şi inainte umblasem destul de mult in strainatate. Am ieşit afara ca muzician, cu ceva performanţe, altfel nu aş fi avut nici o şansa. Nu sunt lipsita de modestie cand spun asta, insa inregistrarile mele din radio stau marturie, mai ales ca in anii 80 am fost singura care a reuşit sa inregistreze nişte colinde ramase in fonoteca de aur a Radiodifuziunii. “Maruţ margaritar” este unul dintre ele. Un colind laic.
Ti-a fost greu sa te integrezi printre americani?
Mi-a fost greu sa ma intergrez in lumea americana, pentru ca nu am ştiut limba engleza şi asta era o mare problema. Nu mi-a fost simplu deloc. Iar in clipa in care m-am hotarat ca voi ramane, m-am apucat sa fac ceea ce am crezut ca e mai bine, sa studiez. Dupa ce au ajuns şi soţul şi fiul meu, m-am decis sa fac o şcoala de limba, in Manhattan, iar de acolo m-am dus la un colegiu de muzica.
Am ramas sa cant numai intre romani, asta ma avantaja la acea vreme, neştiind limba. Şi am cantat la restaurantul respectiv, dupa care m-am hotarat sa-mi deschid unul al meu, pe care l-am avut pana in 2001. S-a numit Balada. Acolo veneau mulţi dintre ai noştri. Majoritatea artiştilor romani care ajungeau in SUA se opreau la mine.
Si te-ai rezumat la activitatea legata de restaurant?
Nu. Mi-am spus ca eu nu pot sa fiu cantareaţa de restaurant. In ţara nu cantasem niciodata intr-un restaurant si aveam chiar o parere foarte proasta despre cei care o faceau şi, mi-e ruşine sa spun acest lucru acum, dar asta a fost la momentul acela. Am incercat insa sa vad care ar fi drumul prin care sa pot patrunde in interiorul americanilor, şi pentru ca aveam, sa zicem, o deschidere transilvana, m-am axat pe un spectacol de tradiţii pe care il facusem şi in anii ’80, un spectacol de culturi tradiţionale, de viaţa, de dragoste, de moarte, o trecere prin marile momente ale fiinţei din perspectiva tradiţiilor romaneşti. Producţia a fost facuta impreuna cu folcloristul şi profesorul Vasile Creţu, de la Universitatea din Timişoara, un om care a avut un rol extraordinar in fuziunea mea cu marile culturi tradiţionale. Primul spectacol readaptat l-am avut la Astoria’s Place, un loc destul de cunoscut in New York. Incet, incet, am inceput sa ajung pe marile scene americane – Symphony Theatre de pe Broadway, Lincoln Center, cred, cea mai reprezentativa scena americana, la Washington Square, Sala Parlamentului American, Sala ONU, unde am fost invitata de patru ori, consecutiv etc.
Stiu ca si scrii. Esti jurnalista…
Da, traiesc din cantat şi din jurnalistica. In urma cu 11 ani am inceput colaborarea cu ziarul Meridianul romanesc, inca lucrez acolo, iar de un an şi jumatate scriu şi la Ziua USA. In America, toata lumea munceşte foarte mult – cum spun americanii, sa munceşti ca un sclav şi sa traieşti ca un rege. Cred ca asta are o aplicabilitate in viaţa fiecaruia dintre noi, insa nu pot spune ca muncesc ca un sclav. Fac ce-mi place. Sunt tot timpul pe fuga, sar dintr-un avion in altul, insa numai aşa simt ca sunt in forma.
Te-ai decis sa candidezi pentru alegerile din toamna…
Da. La indemnurile mai multor prieteni din Statele Unite si Canada am decis sa candidez pentru un colegiu de deputati la alegerile din 30 noiembrie 2008. Am luat acesta decizie deoarece in acest moment emigratia romaneasca din SUA, Canada, Australia, Noua Zeelanda si America de Sud are sansa de a avea un reprezentant in Parlamentul Romaniei. Am luat aceasta decizie si pentru ca am observat ca partidele din Romania incearca sa-si parasuteze in emigratie candidati care nu cunosc problemele de aici. Unii au avut tangente in trecut cu emigratia romaneasca, dar niciodata nu au trait in mijlocul ei. Nu ii cunosc, evident, problemele si nici aspiratiile. Emigratia romaneasca are nevoie de un candidat independent care sa ii reprezinte interesele. Nu de personaje supuse intereselor de partid.
Vreau sa reprezint in Parlamentul Romaniei atat vechea emigratie anticomunista, cat si cea noua, cea care a plecat din Romania pentru a gasi o viata mai buna peste Ocean. Toate generatiile emigratiei romanesti au problemele lor. Cu totii dorim ca ambasadele si consulatele romanesti sa devina locuri frecventabile de noi toti. Vrem sa nu ne mai fie rusine ca suntem romani. Vrem sa nu mai fim tratati batjocoritor de diplomatii sau functionarii consulari. Vrem sa fim respectati si sa nu mai fim considerati cetateni de categoria a doua.
Toate aceste idei, dar si altele, le puteti regasi in programul meu electoral pe care l-am publicat pe blogul personal: http://lialungu.blogspot.com/2008_09_30_archive.html
Cum ti-a schimbat viata aceasta decizie? Cea legata de candidatura…
Lia Lungu: Mi-am schimbat tot programul. Mi-am anulat agenda. Alerg caii masinii prin New York intre cele 15 asezaminte crestin-ortodoxe, catolice, baptiste, adventiste, ca sa ma vad cu oamenii in aceasta postura. Majoritatea slujbelor religioase sunt dimineata in acelasi timp, la multe mile distanta unele de altele, iar eu trebuie sa ajung la toate deodata cel tirziu la 11:45! Incerc contra cronometru sa adun semnaturile de sustinere necesare. Am prins aripi de cand simt ca pot schimba ceva pentru romanii mei. E greu. E frumos. Ma stimuleaza.
P.S. – Din cauza birocratiei din Romania Lia Lungu nu si-a putut inscrie candidatura. Desi a facut o petitie prin care cerea sa poata depune cele 2000 de semnaturi de sustinere cu ajutorul unui imputernicit special, si nu „personal” asa cum spunea legea, raspunsul BEC, sosit pe ultima suta de metri, a fost negativ. Iar timpul pentru a ajunge personal in Romania, insuficient. Iata cum suna si articolul din lege: „Art. 30 1. — În vederea înregistrării propunerii de candidatură, fiecare candidat independent depune personal la biroul electoral de circumscripţie 4 dosare, fiecare cuprinzând următoarele: (…)”.
N.red. Publicarea acestui articol nu implică în niciun fel sprijinul revistei ACUM pentru Lia Lungu și nu afectează în niciun fel imparțialitatea revistei în alegeri. Pe parcursul campaniei electorale vom găzdui în acest spațiu articole scrise de reprezentanți ai principalelor partide politice.