ACUM.TV

La sfârşitul lui august aveam treabă la Bucureşti şi ca să nu pierd timpul pe drum – cu maşina îţi ia vreo opt ore, cu autobuzul mai mult, iar cu trenul şi mai mult – am hotărât să plec cu avionul. Zborul durează doar 50 de minute.

Era pentru prima dată când mergeam pe ruta Chişinău-Bucureşti cu avionul… şi cred că ultima. La întoarcere am venit la fel, cu avionul. Dar când am vazut că scaunele din spate sunt aranjate de parcă ar fi într-un Ikarus, mi-am pus mâinile în cap, mi-am făcut cruce şi am întrebat-o pe însoţitoarea de bord dacă nu-i este frică să zboare cu un astfel de avion. La care ea senină, îmi răspunde că nu, schiţează un zâmbet fals (primul de care am avut parte în acea călătorie, veţi vedea în continuare de ce) şi-mi întinde un coşuleţ cu bomboane „Bucuria” de dimensiuni mici-mici. Fata de lângă mine, care a avut marele „noroc” să stea pe scaunul dintre cele două rânduri de scaune (nu ştiu cum altfel să definesc ingenioasa poziţie în spaţiu a acestui obiect pentru şezut), îmi spune să nu-mi fac griji, că totul va fi bine. Dar a spus-o mai mult pentru ea însăşi, pentru că aproape o oră cât a durat zborul s-a ţinut – ca şi mine de altfel – de scaun. Iar biletul tur-retur a costat 320 de Euro! Jaf la drumul mare, nu altceva…

Am mai zburat eu la viaţa mea cu avioane ale diferitor companii…şi peste Oceanul Atlantic am zburat, şi pe Peninsula Arabică am ajuns, după ce am schimbat într-o zi trei avioane, dar totuşi acum mi-a fost frică pentru prima dată.

Şi mă întreb oare de ce? Deoarece la întoarcere de la Bucureşti am stat pe acel scaun din spatele avionului sau că auzeam scârţâitul avionului din toate încheieturile, le auzeam chiar lângă urechea mea pentru că stăteam în coada avionului iar în spatele meu era peretele lui şi nimic altceva?…Sau pentru că avionul era atât de mic, încât îmi imaginam că-l poate lua vântul cu mare uşurinţă. Oricum, cred că mulţi au filmuleţe dintr-astea înaintea şi în timpul zborului…

Mă veţi întreba, poate, dar de ce atâta neîncredere în AirMoldova (operator al rutei Bucureşti-Chişinău împreună cu Tarom)? Pentru că am vazut nişte semne (le-am descris mai sus) care în mintea mea se asociau cu neîncredere, nesiguranţă şi pericol.

Dar indiferent care sunt ele, aceste semne (care oricum sunt subiective) şi dacă ele există sau nu, oricum nu eşti sută la sută sigur că vei ajunge pe pământ…Dar, să fim optimişti şi să gândim pozitiv, totuşi.

Cât am aşteptat însă îmbarcarea spre Bucureşti am avut o diaree intrapsihică. Se întâmpla dimineaţa tare. În fine, stau în aeroport şi-mi dau seama că imi e atât de ciudă că nu mi-am luat laptopul cu mine (la care cică scriu mai repede), căci gânduri, idei, fraze vin şi vin…Scot carnetul şi pixul pe care le am întotdeauna cu mine şi scriu ceea ce veţi citi în continuare.

„E sfârşit de august. O călătorie la Bucureşti mă face să mă trezesc la 3.30 dimineaţa. Urăsc să mă trezesc dimineaţa-devreme. Dar asta e o altă poveste. Taxiul vine la 4.30, iar eu umblu ca o nălucă prin casă. Creierul meu doarme, picioarele mele însă merg: la baie, în cameră, la calculator, la baie. La bucătărie nu intră, la ora asta nu vreau decât să dorm. Ca nu cumva să pierd avionul, am rugat-o pe sora mea să stea de veghe. E şi ea trează şi are grijă să nu adorm şi să nu întârzii la avion.

Stau la calculator. Înainte de a pleca undeva, mereu îmi găsesc ceva foarte important (aşa cred atunci) de făcut pe ultima sută de metri. Cu o privire tâmpă citesc ştiri. Am deschis „BBC Russian” să văd ce a mai făcut Rusia în Georgia. Deodată mă pomenesc cu sor’mea lângă mine, în chiloţi, în maieu şi cu mâinile în şolduri: „Fato, cât e ceasu’?” „E 4 şi un minut”, răspund de parcă nici nu ar fi trebuit să plec în acea dimineaţă. Sor’mea continuă insistent: „La 4.30 vine taxiul, iar tu nici duş nu ai făcut!”. „Da, da, acum merg!”

În 20 de minute am fost gata: spălată, îmbrăcată, machiată, încălţată şi pe usă afară. „Şi pentru ce a trebuit să mă trezesc la 3.30?!”, mă întreb în timp ce chem liftul…”Ce idioată sunt…” De fiecare dată fac aşa şi mereu alerg cu limba de-un cot sau întârzii. Slava Domnului că nu de data asta. La avion încă nu am întârziat niciodată.

Ajung la aeroport. Am timp să beau şi o cafea, să-mi iau şi o revistă – „Punkt”.

Între timp se anunţă check-in pentru Bucureşti. Un rând pentru cei cu bilete la clasa econom, altul – pentru clasa business. Stau la rândul „econom”. În spatele meu, o femeie în rusă mă întreabă: „Ăto na Buharest?”. Îi răspund: „Da, la Bucureşti”, iar în gînd îmi spun: „…de parcă nu e scris pe panoul electronic că e la Bucureşti…” Femeia e foarte vorbăreaţă şi vrei-nu-vrei asta mă face s-o urmăresc cu coada ochiului. Ascult şi urmăresc. E îmbrăcată în stil occidental. Încălţată – la fel, în nişte mocasini gri închis. „Fusta e la fel – gri. S-a asortat”, mă gândesc. Alături de ea este o altă femeie, mai în vârstă. Cred că e mama ei. Ceea ce reuşesc să văd din mamă-sa sunt mâinile. Un pic zbârcite, cu tendinţă de a fi îngrijite. O maniuchiură ponosită, cu o ojă roşie, care a sărit de mult de pe unghii, lăsând câte o pată roşie şi ştearsă în locul de altă dată.

Femeia în vârstă întreabă: „Dar dacă lumea stă la două rânduri, econom şi business, înseamnă că sunt două avioane, da?” Fiica îi răspunde: „Nu, unul singur. Doar că la clasa business meniul e mai bun şi poţi să-ţi întinzi picoarele.” Mi-a plăcut descrierea. Chiar am notat-o în carnet. Trebuia poate să spună în primul rând că oamenii cu un astfel de bilet stau pe scaunele din faţa avionului şi nu în coada lui. Dar omul cum e el, se gândeşte în primul rând la confortul şi la stomacul lui…

Mi-a venit rândul la check-in. „Bună dimineaţa!” Întind biletul şi paşaportul. Pun geanta pe cântar. „Bună!”, îmi răspunde fata cu păr blond, coafură ciufulită (i se spune mokrîi efect), unghii false, „crescute” într-un salon de frumuseţe, vopsite într-un albastru indefinit, ca şi fardurile de pe pleoapele ei…Şi nici un zâmbet. Deşi îi zâmbesc şi mă gândesc că ar trebui să facă şi ea acelaşi lucru, căci parcă ştiam (e testat): zâmbetul atrage zâmbet.

„Aveţi ceva acte care dovedesc că mergeţi la Bucureşti?”, mă întreabă fata. Sprâncenele mele se urcă pe frunte în semn de mirare: „Viză am!” Uşor confuză de această întrebare îmi iau paşaportul, biletul şi plec. Însă nu reuşesc să obţin de la ea nici măcar un „Drum bun!”.

După check-in intru în…ceea ce pare a fi un ţarc. Pe dreapta e o panglică albastră. După ea şi de-a lungul ei stau rudele: ultima îmbrăţişare, ultimul sărut, ultimul „la revedere” – peste panglică.

Aceeaşi lipsă de zîmbet şi la ghişeul unde stă grănicerul.

După ce acesta răsfoieşte, răsfoieşte, răsfoieşte paşaportul, mă întreabă: „Kuda vî letite?” Îi spun: „Bucureşti”. E împăcat. A găsit viza. Pune ştampila. Îmi întinde paşaportul în timp ce se uită la colega lui din stânga pentru a-i spune ceva. Mie – nici un „Drum bun!”, nici un zâmbet, nici o privire măcar.

La fel şi la treilea filtru, unde sunt verificată eu şi geanta cu care voi urca în avion. Nimic. Oare oamenii, cei care lucrează în servicii nu ştiu să zâmbească? Ştiu. Dar nimeni nu le-a zis că este important în munca lor…că dacă ar zâmbi poate şi munca le-ar părea mai uşoară. Înţeleg că sunt în tura de noapte, că poate sunt obosişi, că poate le este somn. Dar, dragi tovarăşi – riscurile meseriei!

E 5.55. Oooo, mai am timp să scriu. Avionul e la 6.45. Deci am cam jumătate de oră. E bine.

Când am intrat în sala de aşteptare – plină de altfel, erau oameni cât să încapă în patru avioane – faţa mea s-a luminat. De când fusesem ultima dată pe acolo, din octombrie anul trecut, în sala de aşteptare au apărut lalele. Artificiale. Stau în vaze kitchoase, împletite din nuiele sau paie, nu-mi dau seama exact, şi cu nişte cordele de culoare aurie şi maro împletite printre ele.

În vaza de lângă mine sunt unsprezece: patru grena, trei roz, două mov, una albă şi a unsprezecea – de culoare portocalie aproape fosforescentă. Lalele portocalii! Fosforescente! Oare în Olanda există?…că la florăria de pe Bănulescu-Bodoni nu prea am văzut. Mă rog, când un lucru e artifical, poate fi de toate culorile şi formele posibile…Iar pe fiecare masă – care cred că sunt destinate pentru genţi, dar nu lalele – sub aceste vaze, stau înşirate în evantai cărţulii albastre care fac publicitate la două lucruri: la o apă potabilă rece ca gheaţa, chiar „glaciară” şi la un shopping centru, deschis recent şi care se vroia la început un centru de birouri de elită…În timp ce studiam această publicitate mă întrebam cum ar putea arăta birourile de elită. Răspunsul nu l-am găsit deocamdată.

…Iată şi femeia în gri. Acum stă pe rândul de scaune din faţa mea. Plânge. Îşi şterge rapid lacrimile cu mâna. Zâmbeşte. Iar plânge. Dă din cap afirmativ. Iar ochii îi fug ba în stânga, ba în dreapta, ca şi cerceiii ei lungi şi albi. Îşi suflă nasul. Şopteşte ceva. Îşi muşcă buzele. Nu-şi găseşte locul. Are o faţă disperată. Nu mai poate sta locului. Îşi ia rucsacul în spate – la fel, de culoare gri, ca şi fusta, ca şi încălţămintea ei – şi pleacă. Se apropie de lalele, le ciupeşte ca să vadă dacă sunt adevărate, ca să se convingă că nu sunt lalele la sfârşitul lui august şi încă să mai stea şi ţapene în vază de parcă le-ar fi fost înfiptă câte o sârmă în tulpină.

Sala se goleşte. Rămânem numai noi, cei la cursa de 6.45 spre Bucureşti.

Nu ştiu ce s-a întâmplat în dimineaţa asta, dar sunt foarte mulţi care au întâziat şi la avionul spre Praga, şi la acelea spre Moscova, Timişoara şi Budapesta. De fapt cred ca ştiu de ce.

În noaptea asta, toată poliţia a fost alertată. Erau verificate toate maşinile. Taxiul cu care am ajuns la aeroport a fost oprit de trei ori. Iar posturi de poliţişti înarmaţi, cu cască pe cap şi cu vestă-antiglonţ erau cred din jumătate în jumătate de kilometru. Aşa cel puţin mi s-a părut la aproape cinci dimineaţa. Şi toate astea, ca să aflu că un soldat a fugit cu tot cu armă şi cu multe muniţii…

…A fost anunţată îmbarcarea spre Bucureşti. Observ că deservirea în aeroport s-a schimbat. Sunt invitaţi să urce în avion mai întâi cei cu bilete la clasa business. În boxe răsună o voce de femeie: „Pasagerii care zboară la Buharest cu business class, vă rog, să vă apropiaţi.” Din locul în care stau, văd că se apropie numai unul.

Ajung în avion. Locul meu e în primul rând de scaune de după „business class”, unde sunt cinci oameni. Unul dintre ei şi-a scos o carte în engleză: „Assassins”. E la capitolul 9.

Căpitanul Pascu anunţă şipileag decoalrea. Zborul va dura 50 de minute. Iar eu scriu. După câteva minute de la decolare, o perdea gri (culoarea asta mă urmăreşte toată dimineaţa) se întinde în faţa mea. S-a delimitat zona „econom class” de „business class”. După perdea, cei cinci oameni iau micul dejun. V-aş spune, dar nu ştiu însă exact ce, nu văd, după spusele femeiii îi gri – o mâncare mai bună.

Primesc un sandwich…dar la 320 de Euro, tur-retur, cât am plătit pentru biletul ăsta, ar trebui să-mi dea friptură de cangur cu mămăliguţă!

Haideţi să facem o pauză. Să-mi iau micul dejun.
Deci, ce e în acest pachet din faţa mea? O chiflă de mărime mijlocie, alungită, tăiată în jumătate şi în ea – un fir de pătrunjel chinuit, trei felii de salam cu ceva boabe de piper negru printre el şi o felie de caşcaval. Cam uscat. La desert – o bomboană „Grilaj”. Dar nu suntem avertizaţi că bomboana are şi nuci în ea. Unii oameni, mai ales străinii sunt alergici la nuci…Mănânc. Însă am nevoie disperată de lichid. Se opreşte în gât sandwich-ul. Măcar să fi pus acolo o bucată de unt, să meargă mai uşor…

Căruţul plin cu lichide trece printre rânduri, după ce fusese mai întâi pe la „business class”. „Cafea, ceai, apă, suc?” „Cafea”, spun, deşi ştiu că cea din avion e groaznică. Îngrozitor de străvezie. Pentru ficatul meu e foarte bună. Pentru papilele mele gustative însă nu. Nu, nu, nu nici pentru creier. O.K., până la urmă cofeina asta oricum e o iluzie, o iluzie că te trezeşte. Sorb. Cafeaua e rece. O doamnă de alături: „Dar mi-aţi dat apă pentru ceai rece!”. Însoţitoarea de bord îşi face un vânt spre „business class”: „Aveţi cumva cafeaua rece?!” Răspuns: „Da”. „Vai, imediat vă aduc alta fierbinte.” „Şi dumneavoastră vă aduc alta”, îmi spune.

Timpul a trecut repede. Cât a durat zborul – am scris, încât i-am făcut pe cei din preajma mea să mă privească iscoditor. Colegul de scaun chiar s-a uitat în carnet, nu a înţeles nimic din scrisul meu oribil, mi-a zâmbit, dar nu a avut curajul să mă întrebe de ce şi ce sciu. I-a fost frig tot drumul.

Dar…aterizăm. M-am înfundat în scaun. Urechile sunt astupate şi înghit în sec, dar fără vreun rezultat. Ameţesc, încât îmi vine să strig „Aaaaa!!!” Încă puţin şi gata. Cu un ochi închis şi altul întredeschis văd nişte vile, un râu. Avionul o ia pe-o parte, iar asta mă face să am fluturaşi în stomac. Un bărbat de la „business class”, acel care citea „Assasins”, pe diagonală de mine, s-a făcut roşu la faţă. Îşi ţine barba în mâini şi e cu ochii închişi…Zburăm pe de-asupra hotelului Rin, hotelului Confort…Gata! Am ajuns. Nimeni nu a bătut din palme. Am ajuns cu roaua în picioare (expresia nu-mi aparţine, e preluată) şi sunt gata să plonjez în marea de maşini din Bucureşti.”

Acest articol a fost publicat duminică, 5 octombrie 2008 la rubrica Limba Soacrei.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.