Vintilă Ivănceanu nu mai ese. Intr-o zi de toamnă s-a mutat,brusc, dintre noi, ceva mai sus. Şi lumea e mult mai îngustă. De ce s-a oprit la el, de ce ? Terminase o carte şi vroia să vină în România să facă un film, un film dureros pentru el, un film care să îl vindece de durere. Pentru că, alintat şi răsfăţat, galant şi vesel, Buşi ascundea durerile lui, pe care acum nu o să le mai afle nimeni.
Mulţi,chiar dintre contemporanii săi, nu îl cunosc, deşi o simplă căutare pe internet – instrument care nu îi plăcea deloc şi pe care nu îl folosea – ne dă 1672 de menţionări ale numelui său numai în germană. Vintilă Ivănceanu trăia la Viena, unde a fost regizor ,dramaturg, romancier. Şi poet. Ce poet minunat, cu ce cuvinte strălucitoare ne răsfăţa prin anii o mie nouă sute şaizeci şi ceva!
Iubit-o, mă gîndesc la tine
Ca un borfaş la ceasul unui lord!
Dar se ciocnesc în carnea mea drezine
Şi caii au atac de cord.
Şi părul galben ca un galben,
Părul albastru, părul roşu –
O! părul tău şi morţii tăi şi Amen
Cînd ţi-ai tăiat iubita mea cocoşu\\’
Râdea galant când auzea că este lăudat. Râdea răsfăţat, duios, amuzat. ,,Sunt un recipient în care Dumnezeu îşi varsă harul. Norocul meu că sunt un recipient bun, dar nu e şi meritul meu\\’\\’, mi-a spus ultima dată când ne-am văzut.
Era o teorie pe care începuse să o dezvolte pe larg, în altă carte. Câte proiecte, câtă viaţă avea, câtă dragoste pentru copiii şi nepoţii săi! Şi cel mai mult, pentru mama sa, de la care avea verbul tăios-dulce.
Oare exită o ordine în care suntem luaţi ? Numai el ar putea să îmi răspundă.
Şi eu iubito, eu sărmanul
Zvîrlit cu degetul la rişcă,
Mortul cînd ia în gură banul
Să tracă apele în brişcă
Dacă daţi peste aceste rânduri încercaţi să aflaţi cine este Vintilă Ivănceanu, un scriitor onorat în Austria, Germania, Japonia,Franţa, Suedia, Danemarca şi prin alte părţi de lume, unde cuvintele nu stârnesc teama, etichetele ,,post-modernism, ,,destructurare\\\”, ,,oniric\\\” nu sunt decât vorbe sub care se ascunde dorinţa noastră de a pune etichete artei, de a o înghesui în cutiuţe. Căutaţi singurul său roman publicat în România, ,,Nemaipomenitele păţanii ale lui Milorad de Bouteille\\\”.
De peste umăr, Vintilă îmi spune să mă opresc. Dar nu mă pot opri să nu îmi fie dor de el şi să nu aştept cu nerabdare să ne vedem într-o zi, aici sau în altă parte.
Somn uşor, Vintilă Ivănceanu. Iar noi, cei încă aici, să nu ne întrebăm pentru cine bat clopotele. Pentru noi bat. Pe 7 octombrie, ]n Bucuresti si Viena clopotele vor bătea iarasi.