ACUM.TV

Se spune că fugarii peste graniţa de vest a României, atunci când erau prinşi de grăniceri, înainte de 1989, nu erau doar reţinuţi ci şi maltrataţi în „aresturile” posturilor de grăniceri. De cine erau maltrataţi? De nimeni alţii decât de militarii în termen din trupele de grăniceri. Explicaţia „omenească” a acestui fenomen ar fi fost, zice-se, indignarea pe care fugarii le-o provocau grănicerilor pentru „bătaia de cap” de a fi fost nevoiţi să-i captureze. Dar şi de pedepsele care le-ar fi fost aplicare lor, grănicerilor, de către superiorii lor în cazul când ar fi eşuat în capturarea fugarilor. Aşadar, pedepse virtuale. În realitate, furia grănicerilor trebuie să fi fost provocată de faptul că erau constrânşi să recurgă la o vânătoare pe care în adâncul lor o considerau ilegitimă şi degradantă pentru ei. Ca şi de respectul pe care îl nutreau în secret pentru cei care, spre deosebire de ei, erau capabili de gestul onorant de a-şi risca viaţa pentru libertate. Fugarii trebuiau să devină, în conştiinţa lor (atâta câtă mai exista), realmente infractori, care meritau deci cu prisosinţă rigoarea legii şi în plus, oprobriul public, inclusiv al lor înşile, manifestat prin violenţă.
Fenomenul este mult mai răspândit în viaţa cotidiană decât pare la prima vedere. Un singur exemplu. Iată-l pe tânărul care, în autobuz sau în tramvai, şade pe un scaun, rezervat vârstnicilor sau nu, în timp ce lângă el un bătrân stă în picioare. Tânărul se întoarce de la serviciu şi se simte obosit sau presupune că este firesc să se simtă obosit după o zi de lucru. În timp ce bătrânul ar fi făcut mai bine să rămână acasă, sau cel puţin să-şi aleagă o oră mai potrivită pentru călătoria cu tramvaiul sau cu autobuzul. În consecinţă, tânărului aşezat bătrânul în picioare nu îi este indiferent ci vrednic de ură. De ce? Pentru că îl „obligă” pe tânăr, nerenunţând la comoditatea/nesimţirea sa, să se autoblameze (totuşi) în adâncul brumei sale de conştiinţă.
La fel, dacă vom face efortul să ne scrutăm interioritatea, vom descoperi explicaţii (ascunse) pentru multe dintre gesturile sau trăirile noastre stranii, în aparenţă justificate dar pe care în adâncul conştiinţei le admitem a fi reprobabile.

La fel se întâmpla cu cenzura din regimul comunist. Câtă vreme fiinţase aşa-zisa Direcţie Generală a Presei şi Tipăriturilor, denumire mascând organismul central de cenzură, lucrurile fuseseră relativ simple. Cenzorul era plătit să cenzureze şi, în plus, nu venea în contact direct cu autorul supus cenzurii. Din punct de vedere „afectiv” totul era în regulă. După ce însă răspunderea pentru prezumtiva subversivitate a textelor a fost transferată redacţiilor şi editurilor, lucrurile s-au schimbat. Cenzurarea s-a ierarhizat între redactor, şef de secţie, director etc. Desigur, primul care venea în contact cu autorul era redactorul. Exercitând astfel o îndeletnicire detestabilă (în paralel cu aceea de a hotărî asupra valorii textului), redactorul era obligat să depisteze tot ceea ce, în absenţa „vigilenţei” sale era susceptibil de a-i atrage dezaprobarea/sancţiunea şefului ierarhic. Şi atunci, dacă un text nu era eligibil, cum am spune astăzi, redactorul recurgea la metoda verificată a „căutării nodului în papură”. Textul neeligibil devenea subit plin de vicii stilistice, cacofonii, imperfecţiuni narative ş.a.m.d. Relaţia redactor–autor se derula nu de puţine ori sub semnul iritării. Deşi în aparenţă deosebită ca de cer la pământ, această relaţie avea puncte comune cu relaţia fugar peste graniţă–grănicer soldat în termen. Şi o precizare: textele nu era nevoie să fie neapărat subversive; era de-ajuns să fie, într-o măsură sesizabilă, neconforme cu ideologia oficială. Iritarea redactorului, soldată în final cu respingerea, în cele mai multe cazuri, a textului, era semnul urii sale la adresa autorului care, scriind altfel decât ştia foarte bine că i se cere, îşi asuma riscul de a nu fi publicat. Ceea ce redactorul, în postura sa ingrată (şi) de cenzor, nu putea s-o facă. Sentimentul său de vinovăţie, mai pregnant totuşi (îmi place să cred) decât al grănicerului în relaţie cu victima sa fugarul, se transfera asupra autorului, vinovat de imperfecţiuni stilistice, reale sau inventate, dar a cărui principală culpă era aceea de a fi dovedit nesupunere, sau mai puţină supunere, faţă de rigorile regimului. Lucru perfect aplicabil celorlalte trepte ierarhice — şef de secţie, director, şef de secţie la Consiliul Culturii (şi Educaţiei Socialiste — s-o spunem, fiindcă ultima parte a sintagmei este astăzi, adesea, eludată cu bună ştiinţă în apariţiile televizate ale foştilor kulturnici) ş.a.m.d.

Aceeaşi „cenzură” o găseşti şi astăzi îndreptată împotriva celor care au îndrăznit, cu ani în urmă, să se opună, mai mult sau mai puţin făţiş, regimului comunist. Foştilor disidenţi fie li se caută (şi uneori li se şi găsesc) diverse carenţe de caracter, comportamentale sau de expresivitate a discursului public (sau privat), fie li se minimizează pur şi simplu riscul şi/sau eficienţa trecutei opoziţii. Îmi amintesc şi acum cu dezgust de lamentabila poziţie a academicianului Nicolae Manolescu, născocitorul fantomaticei rezistenţe prin cultură, într-o discuţie televizată cu Adam Michnik, acum câţiva ani, când încerca să-i explice acestuia din urmă de ce în România ceauşistă au fost prea puţine gesturi de disidenţă. La dumneavoastră, spunea academicianul adresându-se lui Michnik — citez din memorie — disidenţa contesta aservirea faţă de regimul sovietic. În timp ce la noi Ceauşescu luase o poziţie tranşantă împotriva sovieticilor. Şi atunci ce să mai conteşti?… Şi spunând, asta, N.M. râdea dezarmat şi se amuza de unul singur… Cu alte cuvinte, disidenţii din România, faţă în faţă cu un atât de puternic curent antisovietic, şi-au asumat un risc inutil.

Mă întreb uneori dacă nu cumva şi tigrul, în timp ce vânează, nu îşi urăşte victima deoarece îl obligă la un act abominabil.

Acest articol a fost publicat luni, 29 septembrie 2008 la rubrica Polemica.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.