Pe de o parte NATO, iar pe de altă parte UE, încep să transpună în practică prevederile documentelor adoptate şi aprobate în legătură cu sprijinirea post-conflict a Georgiei (din 19 august şi 1 septembrie curent respectiv).
Gestionarea situaţiei apărute în rezultatul intervenţiei militare a Rusiei reprezintă obiective prioritare pentru activitatea regională ale acestor două organizaţii. Interesul economic, geo/politic, precum şi cel ce vizează securitatea europeană regională, dictează o atitudine cât se poate de pragmatică şi perseverentă din partea NATO şi UE privitor la direcţiile politicii externe ale Moscovei în raport cu statele post-sovietice. Sub influenţa pregnantă a retoricii aspre şi anti-occidentale ruse, pe spaţiul euro-atlantic se consolidează poziţia statelor dornice de a contribui la dinamizarea extinderii NATO în direcţia Europei de Est.
NATO doreşte să se extindă în continuare…
Consiliul NATO la nivel de ambasadori, găzduit de Tbilisi în perioada 15-16 septrembrie, este un punct de bifurcaţie semnificativ pentru proiectul euro-atlantic nu numai pentru statul georgian confruntat cu urmările dezastruoase ale conflictului militar, dar şi pentru întreaga regiune. Rezultatul principal al acestui Consiliu este constituirea Comisiei NATO-Georgia, ceea ce reprezintă nu doar o asumare a Declaraţiei statelor NATO din 19 august curent faţă de oficialii georgieni, ci şi un important instrument pentru aprofundarea dialogului politic cu Tbilisi, susţinerea transformărilor instituţionale şi reabilitarea eficientă a Georgiei după deflagraţia militară din luna august curent. Pe lângă atribuţiile ordinare ale Comisiei date (după modelul celui ce funcţionează în raport cu Ucraina) aceasta va urmări obiectivul de a apropia cât mai mult Georgia de perspectiva MAP şi eventual aderarea propriu-zisă la NATO. Atenţia oficialilor euro-atlantici a fost focusată şi asupra consecinţelor produse de campania militară rusă împotriva Georgiei. În acest context, reprezentanţii NATO au menţionat că intenţionează să acorde ajutor autorităţilor georgiene în vederea restabilirii capacităţii militare (reorganizarea armatei, renovarea staţiilor radar, etc.), dar şi pentru reabilitarea infrastructurii sociale (reparaţia aeroporturilor etc.) ale Georgiei.
Pe tot parcursul vizitei sale de la Tbilisi, Secretarul General al NATO, Jaap de Hoop Scheffer a remarcat faptul că lărgirea NATO va continua, în pofida ostilităţii manifestate de Moscova, invocând imperativul stabilităţii indivizibilităţii Europei (16.09.08, www.unomig.org). Astfel, Scheffer a reiterat faptul că uşile în NATO rămân deschise atât pentru Georgia, cât şi pentru alte state cu orientarea euro-atlantică (Ucraina, Azerbaijan etc.). Subtextul acestei afirmaţii conţine semnale clare pentru Rusia şi pentru spaţiul post-sovietic în general. Or, NATO este dispus să-şi extindă frontierele sale în dependenţă de voinţa politica a statelor naţionale indiferent de geografia “zonelor de importanţă privilegiată” ale Rusiei. Concomitent, Scheffer accentuează faptul că integritatea teritorială a ţărilor Europei devine o prioritate pentru NATO (deocamdată la nivel declarativ). Acest mesaj este dedicat în primul rând statelor post-sovietice care sub diferite forme sunt ameninţate de separatismul încurajat in/direct de Kremlin (Ucraina, Azerbaijan, RM).
Consiliul NATO organizat la Tbilisi va avea efecte colaterale pentru regiunea caucaziană, chiar dacă a fost orientat în special pe situaţia din Georgia. Dat fiind faptul că, conflictul militar din zonă a demonstrat existenţa unei interdependenţe sistemice ale statelor din regiune (în special din punct de vedere energetic), amplificarea proceselor euro-atlantice în Georgia va avea efecte inevitabile asupra Caucazului în întregime. Anume din acest raţionament NATO nu este interesată să slăbească sprijinul pentru regimul lui Saakaşvili, indiferent de faptul că ultimul s-a compromis în perioada alegerilor prezidenţiale de la începutul anului curent, iar Parlamentul European a făcut o referinţă tranşantă privitor la faptul că Georgia ar fi provocat conflictul militar cu Rusia. Georgia sub conducerea lui Saakaşvili este văzută de NATO nu numai în calitate de stat de succes în ceea ce ţine de implementarea cerinţelor necesare pentru o integrare euro-atlantică adecvată, ci şi drept factor de euroatlantizare regional (se are în vedere nu numai cuplarea Caucazului de proiectul euro-atlantic, dar şi cea a regiunii GUAM, care din cauza conflictului militar din Georgia, a diminuării efectelor „revoluţiilor colorate” riscă să intră sub influenţa Rusiei). După ce coaliţia „oranjistă” din Ucraina a falimentat, NATO va tinde să fortifice democraţia din Georgia, cu atât mai mult că situaţia în acest domeniu este esenţială pentru viitoarea înglobare a acestei ţări în spaţiul euro-atlantic (la 16 septembrie Saakaşvili a declarat în faţa Parlamentului georgian că sunt planificate noi valuri de reforme democratice în Georgia, www.reuters.ru). Impulsul generat de această vizită oferă noi oportunităţi pentru proiectul euro-atlantic georgian (datorită sprijinului financiar ce va fi oferit în ce priveşte depăşirea efectelor conflictului militar, dar şi a sprijinului politic în continuă creştere ale ţărilor NATO pentru perspectiva euro-atlantică a Georgiei; în comunicatul de presă lansat de NATO pe data de 15 septembrie, toate statele membre au susţinut în unanimitate iniţiativele privind „euroatlantizarea” Georgiei).
Cu toate acestea, NATO va fi nevoit să elaboreze o nouă formulă de integrare în spaţiul euroatlantic pentru Georgia, luând în consideraţie faptul că aceasta recent a fost deposedată, în contradicţie cu dreptul şi acordurile internaţionale, de cele două regiuni rebele. Indiferent de ritmul de recunoaştere a Abhaziei şi a Osetiei de Sud pe plan internaţional, NATO şi aliaţii săi vor nega acest act, continuând să paveze drumul euroatlantic pentru Georgia şi penetrând şi mai mult Caucazul.
UE are nevoie de Caucaz?
De la începutul crizei din Caucaz Bruxellul a avut o implicare activă în procesul de negocieri privitor la încetarea focului şi la situaţia post-conflict din Georgia. Datorită zelului particular al mai multor ţări din cadrul UE (Polonia, Ţările Baltice, Ţările Nordice etc.), dar şi a semnificaţiei geopolitice (proximitatea de zona Caspică şi cea Pontică) şi energetice (potenţial mare de transportare a hidrocarburilor) a Georgiei, oficialii europeni au făcut tot posibilul pentru a concepe o modalitate eficientă de a stabiliza şi a securiza Georgia. La ultima întâlnire a Miniştrilor de Externe ai statelor UE (din 15 septembrie) s-a decis perioada provizorie de desfăşurare a Misiunii de Monitorizare a UE (care va constitui 12 luni), bugetul (32 mil.euro) şi componenţa acesteia (cel mai mare număr de observatori vor fi din partea Franţei-76, Germaniei-40, Poloniei-30, Italiei-30 etc.). Totodată, miniştrii de externe au convenit asupra candidaturii Reprezentantului UE pentru gestionarea crizei din Georgia (printre posibilele candidaturi figurează diplomatul francez Pierre Morel).
Cu toate acestea, oficialii europeni s-au arătat incapabili să ia o decizie comună privitor la teritoriul pentru care va fi responsabilă viitoarea Misiune, care conform părţii ruse nu va putea să funcţioneze în Abhazia şi Osetia de Sud fără de acordul autorităţilor lor „statale” (acestea deja s-au arătat indispuse să accepte prezenţa observatorilor europeni). Dilema în faţa căreia este pus Bruxellul vizează rolul real pe care îl va avea Misiunea Europeană de Monitorizare. Astfel, dacă europenii nu vor avea acces în cele două regiuni separatiste georgiene nu va fi posibilă realizarea deplină a Planului: “Medvedev –Sarkozy”. În timp ce dacă Misiunea va activa doar pe teritoriul de facto a Georgiei, atunci indirect aceasta va contribui la apărarea şi respectiv consolidarea frontierelor nerecunoscute ale Abhaziei şi Osetiei de Sud, unde cu timpul vor fi staţionaţi circa 7.800 de militari ruşi şi vor fi construite baze militare ruseşti.
Evitând să sancţioneze Rusia, UE a încercat să nu deterioreze dialogul cu UE. În acest context, Bruxellul va putea să negocieze cu Moscova respectarea angajamentelor din Planul “Medvedev-Sarkozy” doar în baza unor concesii (care ţin de relaţiile ruso-comunitare şi de relaţiile Rusiei cu statele naţionale ale UE). De asemenea, Rusia va depune eforturi pentru a folosi conjunctura creată în vederea afirmării UE drept pol independent al relaţiilor internaţionale (autonom faţă de SUA), inclusiv prin divizarea responsabilităţilor pentru stabilitatea în Caucaz. Totodată, în lipsa de pârghii reale de a influenţa realitatea politică din Georgia, autorităţile ruse ar putea fi interesate să apropie UE de Caucaz în schimbul infiltrării NATO în această regiune. De aceea, oficialii ruşi ar putea încerca să folosească platforma discuţiilor de la Viena privind instituirea unui mecanism internaţional pentru Georgia, din luna octombrie, pentru a maximiza prezenţa europenilor în Caucaz (cu scopul de a subordona acţiunile regimului lui Saakaşvili etc.).
În cele din urmă interesele rusesc şi european vor concura pentru Georgia. Avantajul în această competiţie o va avea UE datorită implicaţiei tot mai fervente a NATO. Însă Rusia nu poate fi exclusă din calcule atât din punct de vedere economic şi energetic, cât şi geo/politic (factorul rusesc este decisiv în mai multe dosare internaţionale: Iran, Orientul Apropiat; ingerinţa rusească este dominantă în viaţa politică a statelor spaţiului ex-sovietic: Belarus, Armenia, Asia Centrală, Ucraina, RM; Rusia controlează sau influenţează procesul de negocieri a celorlalte două conflicte îngheţate din CSI: conflictul transnistrian şi cel a Nagorno-Karabahului; etc.). De aceea, UE va trebui să-şi revizuiască politica sa externă în general (inclusiv în termeni de diplomaţie preventivă şi politici de prevenire a conflictelor) şi relaţiile cu Rusia, în particular, pentru a corespunde ameninţărilor şi riscurilor generate de Rusia şi consecinţele colaterale ale comportamentului acesteia în sistemul de relaţii internaţionale.
Sursa:www.cenusadi.wordpress.com