Pe la mijlocul anilor ’70, s-a ivit într-o bună zi, nimeni nu ştia de unde, pe aleea înconjurată de pomi fructiferi pe care o străbăteam dimineaţa în drum către intrarea institutului unde lucram. Era un câine superb, de talia unui ciobănesc german dar negru lăţos, un fel de ciobănesc neaoş, fără pedigree, inteligent şi prietenos. În câteva zile avea să devină mascota tuturor colegilor, chiar şi a celor îndeobşte indiferenţi la animale. Avea o anumită demnitate canină: era prietenos, dar nu se gudura, nu cerşea mâncare, nu sărea cu labele pe tine când auzea foşnind o pungă din care ghicea numaidecât că urma sa iasă la iveală ceva pentru sufletul lui. Nu hăpăia mâncarea căpătată. Am încercat să impun un nume pe măsura ţinutei sale maiestuoase: Negru–Vodă. N-a prins, era prea pretenţios pentru un câine totuşi de pripas. Cineva i-a zis Vasile, şi aşa i-a rămas numele.
Timp de câţiva ani a fost răsfăţatul tuturor. Toată lumea îi aducea dimineaţa demâncare, deci, cum e şi firesc, Vasile nu ducea lipsă de nimic, nici de mâncare, nici de mângâieri. Îmi amintesc de o caserolă de plastic cu un rest de ciorbă de perişoare pe care i-am adus-o într-o dimineaţă. Caserola era destul de înaltă şi, spre hazul grupului de colegi care veneau la serviciu, pe alee, împreună cu mine, a apucat-o în poziţie perfect dreaptă şi a dus-o într-un loc ceva mai ferit unde să poată savura restul de ciorbă în linişte.
Colegii îşi aduceau din când în când odraslele să petreacă o zi întreagă în acel loc situat în afara oraşului, cu aer curat, verdeaţă, fructe, linişte. Câinele părea a şti să facă deosebirea între oamenii maturi şi copii. Pe aceştia din urmă îi lăsa să-l mângâie oricât de mult timp aveau chef, fără a da vreodată vreun semn de nerăbdare, amânându-şi, parcă, până şi treburile lui câineşti până ce copiii se vor fi plictisit de mângâiat. Faţă de copii, răbdarea şi înţelegerea câinelui nostru erau nelimitate.
Din când în când, Vasile dispărea din curtea institutului. Uneori lipsea câte o zi întreagă, ba chiar mai multe, ca orice câine independent care se respectă. O dată, spre sfârşit, a lipsit o lună întreagă. Am fost sigur că de data asta îl pierdusem pentru totdeauna pe bunul Vasile. Când, iată-l că apare într-o zi, vesel şi prietenos ca întotdeauna, doar niţel cam ciufulit şi cu fire de paie prin blana-i neagră şi încâlcită.
Apoi a lipsit o iarnă întreagă. S-a întors în primăvara lui 1979, dar ceva era în neregulă cu el. Prin curtea institutului, printre pomi, rămăseseră ultimele petice de zăpadă ale iernii ce trecuse. L-am văzut pe Vasile stând întins cu burta pe una din acele insuliţe de zăpadă cu crustă cenuşie. S-a presupus că mâncase din greşeală, pe undeva prin vecini, otravă pentru şobolani. De bună seamă burta îl ardea şi zăpada îi oferea un dram de alinare.
Când am plecat de la institut, Vasile zăcea pe una din insuliţele de zăpadă mai îndepărtate, la câţiva paşi de gard, cu spatele spre alee. De pe alee, l-am fluierat. Muribund, Vasile mi-a răspuns de acolo de departe fluturându-şi coada fără vlagă. De fapt era un răspuns dat oricui îi arăta un pic de atenţie.
A doua zi de dimineaţă, pe acelaşi petic de zăpadă, blana lui era toată acoperită de promoroacă. Îngrijitorul institutului l-a îngropat în marginea aceea de livadă care încă nu începuse să înmugurească.
