27 Martie, Alice Springs. Nici nu era 7 dimineaţa, când porterii mi-au bătut în uşe ca să ridice bagajele nostre şi să le ducă la maşină. Am mers, Vali şi cu mine în urma lor, în grabă, la breakfast. Aveam numai jumatate de oră la dispoziţie si cum oboseala începuse să se acumuleze, nici pofta de mâncare nu mai răspundea corespunzător celor aflate pe tăvile expuse cu mulţime de mâncăruri, compoturi şi fructe. Ca deobicei, m-am rezumat la două ouă moi, un tost, un pahar de suc de potocale şi se întelege, o cană de cafea. Motorcoach-ul ne-a dus din nou la Uluru, dar de data asta a oprit la Aboriginal Cultural Centre, care de fapt este o rezervaţie organizată şi în mare masură, coordonata de autorităţi. Un parc înconjurat de gard înalt din pari înfipţi în pământ, o cisternă imensă din metal pentru apa potabilă care are forma unui butoi uriaş în poziţie verticală, un magazin de suveniruri, rest rooms şi cam atât e tot ce se putea vede. Din interior, după un timp, a apărut un bushman însoţit de un tâlmaci alb. Aborigenul, om de statură potrivită, faţă tuciurie, cu părul vălvoi, netuns, cu barba neagră şi nas turtit, era desculţ, în pantaloni deschişi la culoare şi o cămaşe galbenă. După ce ne-a fost recomandat, a cerut prin interpret să nu fie înregistrat video, dar a îngăduit să fie fotografiat. In urma lui, interpretul, era un baiat tânăr, blond, ce căra o mână de beţe de diferite lungimi şi alte câteva obiecte. Bushman-ul a mers în faţa noastră pe o cărare îngustă care ne-a forţat să înaintăm în spatele lui în şir indian şi a oprit sub umbrarul unei canopii de canvas întinsă pe stâlpi peste capetele noastre. S-a aşezat pe pământul gol şi ne-a făcut semn să luăm loc pe buştenii din jur. A început să vorbească cu ajutorul translatorului, dar acesta, nu totdeauna putea să-i ţină ritmul sau ideia şi atunci bushmanul se traducea singur în engleză. A inceput prin a culege o ramură înfrunzită dintr-un copăcel din apropiere, pe care, cu ajutorul un tocător de lemn, a curătit-o de frunze şi continuând s-o bată încet peste o făşie de pânză, a selecţionat o mânuţă de seminte, înlăturând frunzele şi resturile căzute din crenguţă. Interpretul, în timpul acesta a cules din jur, ceva iarbă uscată şi vreascuri subţiri pentru foc, pe care le-a pus în faţa bărbosului. Acesta, după ce a vânturat seminţele pe foaia de pânză, a aprins focul cu o brichetă de ţigări şi luând din noianul de beţe aduse, unul scurt cam de vre-un cot, cu o gămălie rotunjoară la un cap pe care a început s-o încâlzească în foc, rotind-o mereu. Apoi a început s-o rostogolească fierbinte peste seminţele de pe pânza de canvas. Seminţele păreau că se topesc şi se înegreau lichide ca smoala, adăugându-se la suprafaţa rotunjimii in capâtul băţului. Un exponat din cele aduse cu el, arăta ca o ghioagă, făcută în acest fel, cu răşina din aceste seminţe firave. A povestit apoi despre îndeletnicirile femeişti şi cele ale bărbaţilor, cum cei în vârstă îi instruiesc pe copii în mânuitul armelor şi a vânatului, A vorbit despre universalitatea învăţăturilor şi a experienţei colective care se transmite orar de la trib la trib până face calea întoarsă la izvorul de unde a plecat. In simplitatea lui, acest om fără şcoală, a desenat cu o crenguţă pe pământul sterp un cerc şi a arătat cum o legendă născută undeva pe un punct al acestui cerc, face roată şi devine un bun comun. Şi în acest fel, ei învaţă, unii de la alţii, acumulează această învăţătură şi o transmite mai departe la noile generaţii. Istoria aceasta m-a făcut să privesc omul din faţa mea cu alţi ochi; nu mai aveam în faţă un sălbatic de la care nu ai ce învăţa. Sălbaticul din faţa mea era un filozof.
După discuţia cu el şi câteva demonstraţii în mânuirea armelor, în care m-a pus şi pe mine să arunc cu o lance, care de fapt era un băţ drept, ne-am întors la autobus şi am plecat spre Alice Springs. Aveam în faţă un drum lung de aproape 300 de miles, prin deşertul roşu care părea insensibil la viteza noastră şi părea că se repetă nesfărşit. Frosty, cu vocea lui adâncă, ne povestea ce familie stăpâneşte aceste locuri, ca poprietatea acesta întretâiată de şosea, se intinde de-a lungul a vre-o 60 de miles şi că e cam tot atât de largă. Ne-a mai povestit despre viaţa celor care îngrijesc de vite, că in comparaţie cu cowboii americani, aceştia nu călăresc caii, ci scuterele sau motocicletele cu care mâne vitele. De multe ori se folosesc de helicoptere pe ntru a le aduna de pe câmpuri. Inaintatul prin deşert părea monoton, mulţi au înclinat capetele şi au început să sforâie, iar eu am mai potrivit numere pe cartea de sudocu. Pe la jumătatea drumului, bus-ul a oprit la singura casă ce a răsărit la şosea după aproape trei ore de drum, un fel de restaurant han, cu mâncare caldă şi rece şi o colecţie de lucruri din arta aborigenă. Aborigenii nu sunt iniţiaţi să muncească, mai ales de când guvernul le acordă welfare (pensie socială). In tradiţia lor, ei nu au nevoie de bani. După colonizarea Australiei, influenţa europenilor a avut un efect nociv asupra lor, mulţi devenind adicţi la fumat şi băutură. Tot europenii au introdus şi bolile venerice. Astăzi, situaţia se prezintă în felul următor:
Fermierul: John, uite banii pentru munca de astăzi. Dacă mâine şi poimâine munceşti la fel, te angajez la mine permanent.
John:Dece permanent?
Fermierul: Dacă munceşti permanent, poţi să mergi la bancă, deschizi un cont şi strângi banii.
Jhon:Si?
Fermierul:In fiecare săptămână primeşti alţi bani şi-i pui în contul tău.
Jhon:Si?
Fermierul: Când ajungi să ai o suma bună de bani în cont, poţi să te retragi şi să te odihneşti, fără să te mai doară capul de nimic.
Jhon:A!!! Păi asta fac acum!
In limbajul lor, aborigenii au un cuvânt pentru noi care se traduce cu termenul de \”furnici\”. Furnici, aşa ne văd ei pe noi. Oare asta vor ei să explice prin punctele în ulei de pe picturile lor?
După alte ore de drum prin pustiul roşu, orizontul a început să reliefeze în negura distanţei forme deluroase şi văi. Treceam cu maşina peste poduri sub care nu sa vedea nici o picătură de apă, desi Frosty continua să ne spună că în timpul ploilor, apa poate să treacă şi peste poduri. Fermele pe lângă care treceam nu aveau garduri şi numai rare ori am văzut în câteva locuri ţarcuri înconjurate cu sârmă ghimpată. Pentru vite apa era trasă cu pompe din adâncuri şi răsturnată în bazin. In aceasta zonă, locurile sunt aşa de remote, că nu e posibil să ai o şcoală şi un profesor pentru unul sau doi copii ai unei familii care locuieste pe o proprietate de sute de hectare. De aceea, s-a format printr-o iniţiativăa personală \”The School Of The Air\” in Alice Springs. Mai târziu, şcoala a fost extinsă în mai toate regiunile. Această şcoală a funcţionat la început prin radio, iar acum prin internet şi fiecare copil înscris primeşte echipamentul necesar, computer, video, printer, cârţi şi caiete, etc. Prin internet e în legătură directă cu profesoara, care prin video predă lecţia, chestionează separat pe fiecare copil, poate supraveghea dacă lecţia e făcută de copil cu sau fără ajutorul părinţiilor şi poate urmării evoluţia creşterii fiecărui copil. Mi-a plăcut atât de mult idea, că am donat şi eu o carte pentru unul din viitori elevi. Alţii au făcut la fel.
In drum spre Alice Springs, am oprit la o ferma de cămile. Se înţelege că Rose, nu a pierdut prilejul să facă o plimbare călare pe-o cămilă. Pentru mine, căldura de afara era aşa de mare, că aş fi vrut să nu fi oprit deloc aici. Dar cu motorul oprit şi uşa la aotobus larg deschisă, cu noianul de muşte care te găseau fără greş oriunde te-ai ascunde, era mai bine afară decât înăuntru. Am făcut un tur cu video-camera în mână şi după ce am convins căteva cămile să-mi pozeze, am descoperit un ţarc în care câţiva canguri stăteau la soare. In centrul ţarcului, era unul din punga căruia ieşeau afară piciorele din spate ale unui pui. Probabil că puiul intrase în punga din pântecul mamei pentru o doză de lapte proaspat. Mie mi-a plăcut imaginea şi am ramas s-o filmez până la sfârşit. Când mama s-a plictisit, şi-a introdus şi ea capul în pungă, a tras uşor afară pe nesătulul de pui, după care şi-a spălat cu grije interiorul pântecului.
In sfârsit, Alice Springs. Un oraşel mic, curat, în centru lanţului muntos MacDonnel, de-a lungul râului Todd, ce oglindeşte în apele lui, măreţia spectaculară a acestor stânci. Dar din păcate şi acest râu este uscat, cu excepţia timpului ploios, aşa cum avea să se întâmple în timpul nopţii, după care am avut privilejul să-l vedem în ziua următoare în formă. Inainte de-a ne duce la hotel, am avut şansa să hoinărim timp de-o oră în centrul oraşului, la Todd Street Mall. Vali şi cu mine am coborât pe strada centrala, plină de magazine pe amândouă părţile. Turişti mulţi, suveniruri, magazine de îmbrăcăminte, cărţi, retaurante, etc. Vali a vrut un capucino şi-am intrat într-un restaurant cu gradina. Pe pereţii restaurantului, picturi înrămate, excepţional de frumoase. Am luat o masa lângă geamul de la stradă. Interesant, şi aici, ca şi pretutindeni în Noua Zelanda, majoritatea prăvăliilor au canopi largi peste trotuare, susţinute pe deasupra cu bare goase de metal. A început să picure şi trecătorii mergeau pe sub aceste canopi. Dar pe partea opusă, după biserica, era un părculeţ fără bânci ce da spre stradă. Doua femei mai în vârstă, aborigene, stăteau pe iarbă, una din ele cu un bebeluş în braţe, nestingherite de ploaie. Un copil de vre-o patru anişori, desculţ, cu părul creţ, se juca în jurul lor, în calea trecătorilor. După capucino, ne-am continuat drumul în josul străzii. Din ce in ce mai mulţi aborigeni pe stradă. Unii stăteau jos pe trotuar, spatele lipit de o clădire, cu sticle pitite în pungi, din care beau. Femei tinere, în grupuri de câte doua sau trei, cu copii urmându-le, făceau cursa în sus şi în jos pe caldarăm discutând, unele desculţe, altele cu sandale, fără a da atenţie celor ce le treceau prin faţă. Am ajuns până in dreptul clădirii ce adăpostea banca locală şi aici grupuri de aborigeni ocupau strada din ambele direcţii. Aveam impresia că o şatră de ţigani au inundat Strada Mare. La acest punct, mi s-a părut că nu e bine să ne mai continui drumul şi ne-am întors la autobuz.
(Va urma)
