A incetat din viata intr-o clinica din Viena. Vestea a lovit ca un trasnet lumea artistica din Romania si pe toti cei care l-au cunoscut, admirat, aplaudat. O tara intreaga. I se spunea “Cel mai iubit dintre pamanteni” dupa rolul principal pe care il jucase in ecranizarea dupa Marin Preda. In teatru, spectatorii il cunoscusera in rolurile Titus Andronicus, Hamlet, Richard al III-lea sau Barrymore.
„Ticalosii”, „Ciuleandra”, „De ce bat clopotele, Mitica?” „Bietul Ioanide” „Glissando”- pentru care a primit în 1984 premiul ACIN pentru interpretare masculină , „Noiembrie, ultimul bal” – sunt doar o mica parte din filmele in care a interpretat roluri de exceptie, personaje parca intiparite pe retinele noastre. Stefan Iordache, cu zambetul lui special, cu acea seninatate, cu grimasele lui, cu privirea acea care te sfredelea, cu interpretarea tintind sa atinga rani neinchise ale sufletelor noastre, amintiri, sau pagini ramase nescrise in vietile fiecaruia, era parca mereu prezent, un nemuritor al cinematografiei. Si asa va si ramane. Dar doar pe pelicule. Viata reala, biologica, i s-a intrerupt nedrept si subit la 67 de ani. O varsta la care bunicii isi plimba fericiti in parcuri nepotii. Stefan Iordache nu a avut copii, o greseala pe care si-o reprosa la sfarsitul vietii. O neimplinire care avea sa-l doara, sa-i mahneasca sufletul. Alaturi de o alta pe care o exprimase in ultimul interviu acordat lui Cristi Brancu in Jurnalul National cu doar doua luni inainte de a-si da ultima suflare:
„Ştefan Iordache: Nu mai vreau să trăncănesc. La ce foloseşte? Sînt mîhnit. Nici vehement şi nici supărat. Mîhnit. Vorbim cu toţii în vînt, pentru că nimic nu se schimbă. Aleg să nu mă mai implic în societate. O fac pentru prima şi ultima oară. Ceea ce trăim este o telenovelă. Dar nici sensul peiorativ al ideii de telenovelă nu mai este suficient pentru ce trăim. E o manea. De prost gust. Decît să vorbesc fără rost, nu-i mai bine să mă uit la salcia asta?”
Iordache se „sinucisese” social inainte de moartea fizica. Refuzase sa se mai implice in societate, scarbit de tot ce se intampla in jurul nostru.
Iubise viata despre care spunea ca ii gustase toate placerile. Alesese insa sa se retraga la senectute intr-o casa departe de capitala, alaturi de natura, sotie, si animalele iubite. A fost si a ramas pana la sfarsitul vietii un tipicar, grijuliu sa puna totul la punct pana in ultimul detaliu. Nu intaplator, pana si ultimul interviu, anuntase ca va fi …ultimul.
Si din nou deloc intamplator, transformase locul in care alesese sa traiasca ultimii ani din viata intr-o gradina paradisiaca. Il voi cita din nou:
„Ştefan Iordache: Da. Acest loc este ca o mână. Face parte organic din mine. Auzi liniştea asta compactă? Aici poţi trăi liniştit. Am cumpărat o mie de metri aici în 1982, cu banii luaţi de la filmul «Glissando». Erau 90 de pruni aici. Pe primii 40 i-am tăiat chiar eu, cu fierăstrăul pe care îl vezi acolo, în cui, lîngă pivniţă. Apoi încă două mii, după revoluţie. Crezi că aş fi avut bani pentru aşa ceva? (…)Anul trecut, ciorchinii de strugure erau cît mîna! Am făcut, din 400 de butuci pe care-i am, 900 de litri de vin. Alb, demisec. A ieşit cam tare de data asta.”
Se amuza ca unele persoane, mai ales tinerii, il recunosteau in ultima vreme mai mult dupa piesele pe care le interpretase alaturi de Sanda Ladosi, de Monica Anghel, de Angela Similea, Elena Carstea, Gheorghe Dinică, Nelu Ploieşteanu şi Marius Mihalache.
Ştefan Iordache a debutat în 1963 la Studioul Casandra, cu rolul lui Arthuro Ui, in piesa “Ascensiunea lui Arthuro Ui poate fi oprita” si si-a incheiat viata de actor cu Printul Potemkin in piesa “Ecaterina cea Mare” de George Bernard Shaw, pusa in scena chiar in 2008 la Teatrul National Bucuresti.
In anul 2004, la editura Nemira, a aparut cartea “Regele scamator, Stefan Iordache”, semnata de criticul teatral Ludmila Patlanjoglu. Lucrarea este o biografie a actorului si cuprinde si memoriile pe care a acceptat sa si le scrie, in mod special, pentru aceasta carte.
A plecat trist dintre noi. N-am stiut poate sa-l pretuim de ajuns si l-am facut sa se indeparteze de noi, de societate, de orasul in care s-a nascut, de scenele care ii erau atat de dragi. Cu speranta ca a plecat poate la mai bine…sa-i inchinam un gand bun si amintirea vesnica.
Ca roman, am urmarit mereu, pe masura trecerii timpului, cariera deosebita a acestui titan la scenei romanesti. Probabil ca va mai trebui sa curga multa apa la vale pana cand alte generatii vor cunoaste alti mari actori.
Prin pierderea lui Stefan Iordache romanii sunt mai saraci si mai tristi. In ceea ce ma priveste resimt aceiasi tristete disperata pe care am cunoscut-o in cumplitul martie 1977.
Si atunci Thalia, dar si romanii au varsat lacrimi pentru sufletele mari pierdute abrupt si ingrozitor de nederept.