Femeie, ridică-te,
şi hai să dăm jos acest carnaval de pe cruce!
Aşează-ţi cheia lîngă păcatul meu,
dezbracă-ţi rochia lungă şi arunc-o,
smulge-ţi din vis deochiul!
Nu te ruşina
să-mi arăţi urmele de fiară ale rusaliilor de pe sînii tăi
ridică-te, femeie!,
a sosit vremea…
A sosit timpul
ca omul să-şi găsească în om sfînta hrană şi cuminecătura,
a sosit ora,
cînd de partea nerăbdătoare
capătul lumii să se oprească-n rărunchii mei,
iar muştele să atace cerul,
iar lemnul să se răzvrătească pe cruce.
E tăcere…
Nu se aude decît rumegatul marilor ierbivore
din staulul icoanelor,
vine doar o boare de vînt
dinspre lepădarea omului de către om,
dinspre vînzarea fără factură a lui Dumnezeu.
Ridică-te, femeie! şi vesteşte începerea acestui carnaval,
legalizat şi autentificat,
cu înalta încuviinţare a procleţilor de la sanepid.
Putem mînca în voie,
putem în voie să ne ospătăm
cu resturile cinei de taină.
Ridică-te, femeie,
şi împarte mulţimii flămînde
cei cinci peşti
pe care pîntecul tău
moşit îndelung de lefegiii maşinilor de război
i-a lepădat az-noapte!
Ridică-te şi poartă-ţi iarmarocul cărnii tale
printre cei care şi-au tatuat delirul
pe crupa căluşeilor mecanici
cu acul maşinii de cusut!
Numai lîngă tine, femeie, pietrarii asudaţi sparg cu barosul chipul de tîrfă al lunii.
Ridică-te, femeie, şi ridică-ţi fusta de brocart,
ca şi cum ai smulge de pe trupul tău
placenta unui viţel abia născut,
şi depărtează-ţi picioarele, femeie,
ca şi cum ai deschide o carte din care
curge toată sămînţa vinovată a lumii,
ridică-te şi stropeşte pe toţi comedianţii,
stropeşte urbea întreagă, intrînd cu sevele tale
şi cu sămînţa ta
în cimitir,
fecundează toţi morţii tineri, ridicîndu-i din morminte
la fel cum se ridică mînjii abia fătaţi,
alunecînd cu picioarele din spate în cleiul
propriei lor naşteri.
Şi pe cel mai tînăr dintre cei readuşi de sămînţa vintrelor tale
la viaţă, la moarte,
aşază-l vrednic pe crucea zilelor noastre,
şi lasă-l acolo să se zvînte,
lasă-l femeie să creadă că din pîntec de carne a ieşit,
lasă-l să se obişnuiască cu mirosul de mamă,
şi carnea ta să-i sugă cum pe o măduvă dulce
răceala morţii
şi desfă-i femeie unul cîte unul nasturii cămăşii de moarte
şi dă-i din vintrele tale muşcătură de şarpe,
legîndu-i iarăşi moartea de trup;
cu limba ta caldă femeie
smulge-i din gît fericirea
şi scuip-o afară
ca pe un rînced nepămîntit aluat.
Ridică-te, femeie, din durerea care te răsfoieşte,
gheara fiecărei pagini scurmînd-o pe următoarea,
ca şi cum ar căuta ca povestea să se termine mai repede,
ca şi cum, femeie,
dacă te-ai ridica,
ai merge cu măduva suptă de cititorul grăbit
să-ţi afle miezul fierbinte,
miez de hienă hialină hrănind habitatul
orice lectură-i o trecere pe celălalt mal,
acolo unde stăpîneşte carnavalul,
acolo unde glasul tău înalţă o punte spre infern…
Cum să te mai pot îmbrăţişa, femeie,
şi totuşi să nu ies din primăvară!?…
A sosit ora, femeie!,
ca tăiosul capăt al lumii să mi se oprească-n rărunchi,
iar muştele să atace cerul,
lemnul cărnii să se răzvrătească pe cruce,
să se rupă sigiliile,
să mi se aducă trandafirul mistic,
să fiu înecat deodată în sudoarea divină a poetului necunoscut