Cînd umbra mea va moşi alte umbre,
cînd nesfîrşitul meu poem nu-şi va primeni disperarea,
adînc, în pămînt, voi scuipa sîmburii iluziei,
şi,
împovărînd primăvara cu o altfel de înmugurire,
abia atunci
el nu va putea fi povestit sau explicat…
Asta e sigur.
Aş putea lua înfăţişarea unui zeu decadent…,
dar cîtă spaimă aş produce-atunci,
cînd dinspre el se va auzi un ţipăt ivit
ca dintr-un staul
însîngerat.
De ce miroase, în jur, totuşi, a sînge ?
de ce dinspre el vine o linişte ascuţită,
linişte de pleoapă defunctă
şi cum de se strecoară el prin uşa crăpată a primei evanghelii.
Numai atunci cînd îl voi astîmpăra de pofte
prin cositor şi mirodenii,
sau cînd îi voi descoase cu acul de pe retină mirovedenia,
numai atunci va putea fi el, măcar pentru o clipă,
bănuit sau înţeles;
dar, deocamdată, dinspre aripile sale
vine o boare ca de dinaintea oricărui atentat.
Şi asta e sigur!
În trupul său, de-a lungul venei întunecate a rugăciunii,
o morişcă de lemn macină versetele înroşite
cu sîngele macilor
întorşi, pentru o clipă, dintr-o penitenţă a celor desculţi,
care vor fi odată bătuţi în cuie
pe lemnul căznit al unei flori de nu-mă-uita.
Dar nu în zadar
îşi ridică el pleoapa,
dar nu în zadar
îşi smulge el vîna fecioriei
şi o arată mulţimii neliniştite…,
oprind cu numai o singură vocală
sărutul milenar al Iudei.
Aruncă-i un os şi apoi îndepărtează-te
ca şi cum ai vrea să cunoşti
arta perspectivei de aproape.
Picioarele tale te vor purta în direcţia inversă
a numerelor de circ,
acolo unde însuşi dresorul exersează
mersul de felină
pe ape.
Undeva, niciodată prea departe de locul unde te afli,
cîţiva mecanici
destoinici,
îi vor smulge poemului tău,
cu cleştii tarotului,
îi vor smulge ― ziceam ― mărturii periculoase pentru soarta sindicatelor din Vechiul Testament.
Chiar dacă nu ştiai, poţi afla acum
de ce au încercat
să-mi prindă, ca pe un inorog, poemul,
momindu-l cu o fecioară în poiană,
dar o hulire venită din gurile a o mie de femei,
i-au speriat,
alungîndu-i din capcană-n capcană pînă-n adîncurile lui.
Învierea lui va rămîne de-a pururi
lungul meu răsărit înălţat în furcile pieptului,
răsărit acompaniat de urletul mai multor generaţii de lupi.
Pentru a-l prinde, cu-adevărat, trebuie:
să te dezveţi de tine însuţi,
să crezi în el cu atîta fervoare încît, în jurul tău,
pe o distanţă de cîţiva kilometri,
să reuşeşti a tăia maioneza oricărei liturghii,
să-ţi înscenezi un botez
ca şi cum ai da pe goarnă un cîntec de lepădare,
să-ţi arvuneşti noapte de noapte capcanele.
…Despică-i limba,
fă-o să semene leit cu cele două testamente!
Ceea ce se ştie
nu poate fi deranjat în următoarele stări:
cînd se-mpreunează cu martirii neamului,
dîndu-le din sămînţa sîngelui său glorios,
cînd îşi leagănă o mînă cu cealaltă,
crezînd că dacă-şi adoarme stînga aceasta nu-l va pîndi
atunci cînd el însuşi se va prăbuşi în somn.
Beregata este un organ atît de vulnerabil
chiar şi la popoarele care abia şi-au ieşit din minţi…!
Cum ştie el să mă dezveţe de moarte,
silabisindu-i numele
numai pe vertebrele mari,
cum ştie el să ne spună acum la despărţire
că nu există nici o literă în alfabet
care să nu aibă pe conştiinţă miliarde de morţi!