sunt iarăşi orb de tine
nu mai am nimic de spus omenirii
stau la picioarele muntelui din zare
rumeg un fir de grâu cu gust de mirişte
aştept privirea ta cât să cuprindă orizontul
nimic nu mă poate despărţi de canonul baroc
murmur încet o litanie de vecernie
călătorii se opresc să se descalţe
roua îmi stă pe umeri grea ca piatra de moară
câta poezie e de descoperit
în umbra de pe perete
şi câtă nelinişte îmi dă
lipsa ta pe foaia de hârtie…
E ORBITOR SA FII INTR-UN LOC IN CARE SA TE POTI RUPE DE NISIP
SI SA STERGI POEMUL
DOAR CU URMELE TALE…
PE APA SI CER
SA NE RAMANA DOR SA CEREM AZIL POETIC
BIANCA
ZURICH