Furtuna nu a mai lăsat nicio floare la locul ei.
Balconul, ordonat ca o dantură bine întreţinută
într-o gură frumoasă mereu zâmbitoare, discret rujată,
era acum devastat.
Mocheta verde închis mustea de apă.
Tălpile subţiri ale papucilor tăi de casă
lipăiau, parcă ai fi călcat pe muşchi într-o pădure inundată.
Te aplecai încruntată.
Culegeai petalele răvăşite; parcă voiai să le dai din nou viaţă.
Din viaţa ta.
Te priveam, trist şi eu; îţi împărtăşeam durerea.
Palmele îţi erau învineţite de umezeală, de frig.
Ţi-ai îndreptat spatele.
Braţele reci îţi atârnau pe lângă corp.
Deznădejde.
– După nimic nu-mi pare atât de rău, cât după portocalul pitic pe care mi l-ai dăruit acum doi ani, de Valentine’s Day.
Înflorise pentru prima oară şi doream să-ţi aşez pe masă micile fructe galbene, de ziua ta.
– Da? Ce păcat!
Nu mai ţineam minte.
– Era mica mea surpriză pentru tine.
– Da, da, mare păcat!
Dan David, Los Angeles, Feb.-20-2007.