20 Martie, Hobart. Cel mai sudic oraş al Australiei, în insula Tasmaniei. Un oraş mai mic, numărând 129,000 de oameni. Are o istorie de două sute de ani, fiind creat de englezi ca replacement pentru deportarea deţinuţilor, atunci când dupa războiul civil, America, a refuzat să mai primească criminali.
22 Martie, Melbourne. Cred că dacă ar fi să mă mai nasc odată, mi-ar plăcea să mă nasc în acest oraş. După Washington DC, acesta este unicul oraş ştiut de mine, a cărui întindere să fie planificată dinainte; străzi, bulevarde, parcuri şi cartiere. Dealungul râului Yarra, zona industrială este localizată la Est. În centru pe malul nordic, se află zona comercială. Pe malul din sud, sunt teatrele, muzeele şi centru artistic al oraşului, În partea de vest, stadionul, parcurile sportive şi zone de recreaţie. Toate aceaste zone commercial-culturale sunt legate într-un circuit de tren care în 30 de minute îsi închide ciclul şi care poate fi folosit pe gratis. Un oraş modern, curat, plin de viaţă, cu parcuri largi, frumos întreţinute, plin de monumente istorice ce se impun cu remarcabila lor aderenţă la clasicismul elenistic şi clădiri ce colorează orizontul prin împunătorul lor stil atât de variat. Un tur de-a lungul râului Yarra cu unul din zecile de vaporaşe îţi dezvăluie întrega frumuseţe a oraşului împânzit pe amândouă malurile de construcţii înalte, moderne şi împunătoare.
24 Martie, Sydney. Debarcând în Sydney, pot spune că am fost luaţi pe sus şi duşi la aeroport pentru că într-o oră, trebuia sa zburăm la Cairn. Dar cum toată expediţia noastră în Australia va mai dura o săptămână, rămâne să includ şi părerile mele despre Sydney în acestă parte.
In comparaţie cu Noua Zelandă, care are o suprafaţă totală de aproape 104,000 sq.miles şi o populaţie de numai 4 milioane de locuitori, Australia cu o suprafaţă de aprope 3,000,000 sq. miles (cu puţin mai redusă de cât America care măsoară 3,675,000 sq.miles), are numai o populaţie de 20 de milioane de locuitori. In această ţara continent, proprietăţile unei familii se întind pe lungimi de zeci de miles şi lăţimi care de multe ori se înscriu cu trei numere. Ceea mai bogată familie din Australia, familia Kidman (Nicole Kidman e rudă mai îndepărtată), are o proprietate de sute de mii de hectare. Clima este variată, fără iarnă, iar centrul ţării e plat şi arid, un deşert roşu, scăldat în soare, cu temperatură caniculară, uscată, ape şi izvoare secate şi vegetaţie, singura care rezistă, nişte ienuperi pitici, crescând râzleţi ici şi colo, sau o iarbă care nu seamănă a iarbă, cu frunze lungueţe, risipite la intervale neregulate în nisip. Aceasta este hrana de bază a milioanelor de bovine ce cresc în acest desert şi nu mai puţin a cetelor de aborigeni. Aceştia, înca nomazi, risipiţi în triburi răzleţe, după ce au consumat tot ce se putea consuma într-o regiune, dau foc pământului şi se mută în altă parte. In credinţa lor focul ajută renaşterea, deci când vor reveni pe aceste locuri, vegetaţia şi animalele de vânat, vor fi din abundenţă.
24 Martie, Cairn. După debarcarea la Sydney, din aproape trei mii de pasageri, numai 99 au continuat excursia prin Australia. Bagajele etichetate special au fost lăsate în grija personalului care trebuia să le depoziteze undeva până la reîntoarcerea noastră in Sydney. Noi, cu o singură valiză de persoană şi numai un o geantă de mână, am fost împărţiţi în trei autobuse, fiecare având câte un director-ghid. Directoarea noastră a fost Ella, o fată bătând spre 30 de ani, blondă, draguţă, originară din Noua Zelanda. Am fost duşi la aeroport şi îmbarcaţi într-un avion cu direcţia Cairn. Pe drum, Ella ne-a înştiinţat că ziua de astăzi este la dispoziţia noastră, dar că hotelul nu va fi liber de ocupat înainte de ora trei pm. Ca variantă, Ella ne-a oferit un tur opţional la Rainforest Tropical Park şi Barron Fall Gorge. Costa $75 de persoană şi am hotărât să mergem. Am plecat din aeroport cu două autobuze în sudul oraşului, unde în 30 de minute am ajuns într-o zonă muntoasă, cam la 25 de Km. distanţă. Urcând pe serpentine, am ajuns la Caravonica, de unde am urcat în una din gondolele Skyrail, aliniate în aşteptare de clienţi. Curând a început zborul nostru uşor peste frunţiile eucalipţilor şi frenurilor uriaşe din desişul pădurii. Urcând, atmosfera a devenit mai umedă şi lianele şi-au dezvăluit supleţea în forme contorsionate pe crengile copacilor de suport. Drumul total al gondolei e numai de 7.5 Km., dar pe parcurs sunt două staţii la diferite altitudini, unde cobori şi mergi pe poduri de lemn în diferite direcţi. In contact deschis şi în de-aproape cu această natură exuberantă, descoperi fantastica frumuseţe, unică prin bogăţia de forme şi culori, pe care o dă varietatea de plante, flori, si copacii de-o supleţe dreaptă şi înâlţime de peste 10-15 m. Prima oprire a fost la Red Peak Station, de unde am urcat în a doua gondolă care ne-a dus până la Barron Falls Station. Dar înainte de-a ajunge la Barron Falls, peste umerii pădurii,am descoperit la un moment, valea apei zăgăzuită de stânci şi pe partea opusă, terasamentul de cale ferată care şerpuieşte de-a lungul vâii. Pe măsură ce înaintam, cremenea stâncilor creştea şi la un moment dat au apărut apele învolburate risipite în multiple cosiţe printre stânci ce părea că abia le face faţă. Şi pe când mă pregăteam să iau de sus o imagine a acestei splendide privelişti, copacii mi-au invadat viziunea şi gondola s-a oprit. Am coborât din nou pe poduri împânzite în direcţi opuse în jurul staţiunii şi făcând ocolul lor am ajuns la o platformă de privire peste Barron River Gorge and Falls. O hidrocentrală a fost construită aici prin 1930 şi sus pe umerii munţilor, în spate, se afla larg, lacul de acumulare. Apoi, căzând pe paletele rotoarelor, apa ţâşneşte din stâncă pe tâişurile de cremene ce-i apar în cale şi-i spintecă trupul obosit în miriade de braţe ce nu se vor uni până ceva mai jos, unde albia râului găseşte popas într-o vale mai largă. Acolo şi învolburarea şi strigătul apei se vor domoli. Ultima oprire a gondolei a fost la Kuranda Terminal. Aici se află un sat de artişti locali, multe magazine de artizanat, un market cu tot felul de obiecte de artă populară şi pictură aborigenă. Aceasta se distinge prin două trăsături aparte: a) toate picturile lor sunt abstracte şi b) este redată prin puncte de diferite culori. In mare, şirurile de puncte aliniate pot forma linii drepte sau diferite forme geometrice, pătrat, triunghi, cerc, etc., dar nu indică nicio forma de om, plantă sau animal. Inceputurile civizaţiei în artă, dimpotrivă căutau să desprindă forme umane sau de animale în picturile lor. Asta m-a surprins; restul lumii a trebuit să aştepte peste 5,000 de ani până să ajungă la arta abstractă, iar aborigenii (şi copii) o folosesc ca primă treaptă de iniţiere în artă. Tot în Kuranda se află şi Australian Butterfly Sanctuary, care merită să fie văzut. Varietatea fluturilor care zboară în jurul tău par să-ţi facă în necaz pentru că în zborul lor nu-ţi dau răgaz să-i pozezi. Dar am prins unul pe umărul lui Vali şi nu mi-a scăpat. La fel, mai există un parc de animale care trăiesc în junglă între care Wallbies, Wombats si Koalas.
Autobuzele ne-au aşteptat la ieşire şi am fost bucuros că am găsit aerul condiţionat funcţionând şi cu motorul gata de plecare. Am facut calea întoarsă la Cairn, pe drumurile şerpuitoare ale munţiilor, îmbogăţiţi sufleteşte de cele văzute şi cu o poftă de mâncare şi de odihnă greu de descris. Intrând în oraş, am fost surprinşi să descoperim o staţiune deosebit de pitorească, pe malul oceanului, cu hoteluri elegante, vitrine îmbietoare, multe restaurante şi chiar un majestic casino. Hotelul nostru, Cairns Internaţional, se afla chiar în faţa casinoului. Camera noastră la etajul 18, cu balcon spre casino, a fost tot ce ne puteam dori mai mult: largă, modernă, cu bar ce te îmbia la risipă şi o baie în marmoră şi oglinzi, cu halate de baie şi papuci pentru fiecare. După o scurtă consultaţie între noi, am hotărât să amănăm masa pentru mai târziu, ştiind că pe la şase seara urma să mergem la o recepţie organizată de directorii de tur şi e mai bine sa ne odihnim. Am coborât în sala de recepţie odihniţi şi proaspeţi. Am fost întâmpinaţi de Ella şi ceilalţi excusionişti în jurul a câtorva măsuţe pe care aşteptau refreshments şi băutura. O doamnă în vârsta, foarte distinsă, din Texas, singură, Rose, pe care am cunoscot-o pe vapor, s-a ataşat de noi şi fiind înzestrată cu humor şi observaţii inteligente, a devenit un companion agreabil şi apreciat. Recepţia a avut ca scop să ne cunoştem mai bine, cei din grupa noastră, la care Ella a pregatit pentru noi, programul pe ziua următoare. După recepţie, Vali şi cu mine am hotărât să mergem la un restaurant pentru cină, iar Rose a preferat să rămână singură la hotel.
25 Martie, Great Barrier Reef. După un breakfast bun la hotel, pe la ora nouă dimineaţa ne-am îmbarcat în autobuse şi după un drum de căteva minute am ajuns la port. Aici, un catamaran imens cu trei etaje, ne-a aşteptat. A fost o zi frumoasă, oglindindu-şi azurul pe valurile oceanului şi frica de prea mult soare m-a făcut să renunţ la locul de pe puntea superioară deschisă şi să mă retrag la umbră pe puntea de jos. Din spatele catamaranului vedeam cum se îndepărtează de noi clădirile împunatoare ale oraşului ce aveau să dispară la orizont şi cu intrarea noastră în larg, viteza s-a înteţit făcând vasul la lunece pe apă, cu clătinări ameninţătoare ce au făcut pe mulţi să se simtă râu. Munţii prin care am colindat cu o zi înainte au dispărut şi ei, dar spre vest, reliefuri noi le-au luat locul. Spre mal, o corabie cu pânze părea să se întreacă cu noi, dar după scurt răstimp a rămas în urmă să-si traga suflarea pe-o plajă mijind la piciorul unui munte. După vre-o 90 de minute, ne-am apropiat de un ponton în mijlocul apelor, ca o insulă plutitoare, acoperită în întregime cu canvas. Aici catamaranul a ancorat. Pe punte, firbere multă: grupe de familii cu copii şi cei mai tineri şi-au lăsat hainele pe bânci şi au îmbrăcat echipamentul de snorkeling. Vali şi cu Rose au vrut să facă un drum subaqvatic în costum de scafandru, dar când au aflat că distracţia nu a fost înclusă în preţ ($150 pe persoana), a lăsat-o numai pe Rose să faca cursa. Rose, de altfel a angajat şi o cursă cu helicopterul de 30 de minute pentru suma de $250. In timp ce echipajul pregătea masa în cabina centrală, Vali şi cu mine am ieşit să inspectăm pontonul. Lung cam de vre-o 50 m., din lemn, umbrit de pânza de canvas, cu mese şi bânci întinse de-a lungul, îngrădi-se cu baloane de aer o zona în care se putea înota sau explora snorkeling. In părţile opuse, un submarin şi o barcă cu fundul de sticlă, erau ancorate şi la discreţia noastră. Ne-am îndreptat spre submarin, dar până să ajungem la el, locurile sau ocupat. In aşteptarea cursei următoare, ne-am îndreptat spre Tank, care era o cabină sub nivelul pontonului, cu câteva bânci în anfiteatru şi geam, prin care se putea privii în adâncimea verzuie a apelor. Peştii veneau în vizită spre noi, iar câţiva corali păreau să se simtă în largul lor, pe un raft de lemn în afara geamului. După vre-o zece minute, am ieşit pe ponton în aşteptarea submersibului. Vali şi cu mine, am luat locurile cele mai de la vârf şi prin ferestrele rotunde din faţa scaunelor nostre, făceam cunoştiinţa peştilor ce treceau nepăsatori în jur. După o cursă scurtă, fundul oceanului s-a ridicat în pantă când pe-o parte, când pe alta a ambarcaţiunii, dezvelind populaţia ei multicoloră de trunchiuri şi perniţe, cu strălucirea sidefie a celor mai fine porţelanuri, ca într-o mistică pădure în miniatură, adormită sub bagheta unui vraci. Trecând uşor pe lângă aceste creaţii, ne-am mutat de la o colonie la alta, cu răsuflare tâiată de-o emoţie lăuntrică, că am fost blagosloviţi să putem admira o lume ca aceasta. Când ne-am reîntors la ponton, tocmai se făcea debarcarea de pe vasul cu fundul de sticlă, aşa că ne-am grăbit să intram în el cu cei ce erau în aşteptarea lui. Dacă din submarin puteam privi coralii din apropiere fără a stingherii eterna lor linişte înconjurată de ape, această luntre cu fundul plat, putea trece cu uşurinţă peste capetele lor şi ne lăsa să privim în adâncime, să urmărim peştii şi lumea subaqvatica, făcându-şi culcuş printre corali, sau stând la vănătoare pentru hrană. Păduri de corali, unii rigizi ca porţelanul şi alţii mai flexibili, părând că respiră pe undele apelor, apoi văi şi abisuri întunecoase, după care alte zone noi, parcă şi mai înteresante, ce veneau să uimească cu dăruirea lor surprinzatoare de forme şi culori fără epuizare. Când am revenit la ponton, am mers să ne luam masa de prânz, în interiorul cu aer condiţionat al catamaranului. Rose, tocmai se întorsese ş ea din aventura ei în costum de scafandru, din care a ieşit cu hainele ude şi cam nefericită pentru că nu i-a fost permis să umble decât într-o zonă mărginită la numai un podeţ de scândură între coralii din vecinătatea pontonului.
Seara, Rose a venit să ne ia la plimbare. Era în jur de ora şase. De la balconul nostru de la etajul 18, orasul şi Trinity Wharf (denumire dată de capitanul Cook în Trinity Sunday 1770, fiind primul european care a ajuns aici), puteau fi admirate în voie. In faţa noastră peste drum era curtea înterioara de la Hilton Hotel, cu pool imens şi corturi din panza albă, iar pe gazonul grădinii un party părea să fie in curs. Intre noi şi Hilton, clădirea mare cu dom a casinoului, ce strălucea în razele multicolore de neon, ca o orhestraţie de lumină şi culoare cu laser. şi cum Rose şi cu mine ne bucuram de aroma unui pahar de votcă on rocks, iar Vali ronţâia dintr-un bar de ciocolată Tobleron, deodată păsări imense, negre, au umplut vâzduhul, zburând uşor peste înâlţimea noastră către ocean. Veneau în cârduri, cârduri, cu aripi plane, imense, glidând fără să bată aerul, împinse parcă de ceaţa serii care se cobora peste noi. Ghidul ne-a înstiinţat că zona este foarte prielnica liliecilor, care-şi petrec ziua atărnând prin copaci, dar nici odată nu mi-aş fi putut închipui că aceşti lilieci de aici, sunt de o asemenea mărime şi atât de numeroşi. Am lăsat liliecii să-şi continue defilarea prin faţa balconului nostru şi am plecat în oraş să găsim un restaurant bun pentru cină. Mâine dimineaţă la 7.30 plecăm la aeroport.
(Va urma)