Uneori, sora-şefă a acestui azil
îmi dă voie să-mi rezem tîmpla
de sînul ei stîng şi rotund precum un pîntece de păianjen,
astfel încep călătoriile mele prin marile monetării ale lunii,
strălucitoarea şi plina de ea,
luna cu cap de copil.
Astfel restitui eu cerului nemaisfîrşita-i singurătate.
Aş putea da în vileag formula chimică
după care se plodesc îngerii
sau aş putea desena locul în care se află singura arteră
ce duce direct în inima lui Dumnezeu,
dar eu ascult nebunii lumii în sînul stîng al sorei-şefe, strigînd:
„Luna lehuza!
Luna lehuza!
Aduceţi uneltele şi pregătiţi dalta înfrîntă
de un al treilea semn cardinal,
frunţile noastre nu mai pot ieşi din noapte…!”
Aşa începe istoria mea,
aşa încep a reconstitui facerea lumii pentru care
― pot să mărturisesc aici ― am şi alte surprize:
înghit vipere,
scriu scrisori de recomandare pentru numiri papale,
arunc lava fierbinte a marilor vulcani la picioarele sfinţilor,
îmi încălzesc măruntaiele tinere la focul tainicei remuşcări,
storc taina din icrele negre ale celebrelor pergamente,
jupoi pielea de pe spinarea marilor speranţe,
consiliez diavolul ca pe o bătrînă cămătăreasă…
Restiui şi eu, în felul meu, aşa cum spuneam, cerului
marea-i singurătate.
Am băut,
am dansat,
ne-am jucat în taină cu sexul,
ne-am înfiorat de penajul principiilor eterne,
am vestit lumii
prin cîntec de cocoş scoarţa de măr domnesc a dogmei,
am desenat pe pîntecul femeilor
scene din viaţa şi moartea poetului anonim,
am privit prin gaura cheii măştile celui mai îndepărtat viitor,
am cîntat la gratiile ferestrei recviemul pumnilor strînşi,
în vreme ce luna se împlinea,
iar sora-şefă umplea cu sîngele ei perfuziile.
Pot în astfel de clipe
să ascut lama briciului
de limba sopranică-a lumii…
Oxizi de fier cad de pe trupul infirmierei de noapte…
Penisul meu în erecţie
străluceşte-n lumina postmodernistă a lunii…
Scuip ecumenic orice fereastră închisă…
O muşc pe infirmieră de sînul ei stîng, abia căzut în rugă,
o dobor la pămînt,
o rostogolesc prin tatuajele transmoderniste
cu care am acoperit podeaua din lemn,
o înăbuş la focul mic al liturghiei
îi scrijelesc cu gheara de cocoş
hieroglifa secretă a lunii pe pîntece.
Mercurul din termometru îşi izbeşte coada grea de somon, iscînd vîrtejul înaltei febre.
Aud loviturile de topor ale proniei prin tratatele de medicină,
în timp ce vena sihastrei tinereţi
se zbate pe tîmpla infirmierei ― mă răstoarnă,
scoţîndu-mi argintul din oase
şi răstignindu-mă de-a-ndoaselea crucii,
într-un tîrziu…
Nebunii îmi bolborosesc numele,
mă năpădesc răscrucile,
în curtea cimitirului mormintele au intrat în călduri.
Femeile uşoare ale oraşului îşi leapădă puii dinaintea unui zeu venit pe catalige-n oraş.
Încerc să-mi scot pămîntul din vis,
pămîntul peste care nu a căzut nici o cortină,
şi liliecii.
Am un amar de început în gură.
Nu mai cred în cel care-şi duce durerea în munţi,
Nu mai cred în cel care-mi gospodăreşte sufletul,
Nu mai cred în cel care-mi sprijină moartea
cu propriul său trup.
Am obosit să mai privesc
realitatea ridicată-n două picioare
ca o iapă
urinînd îndelung pe picioarele mele.
Nu mai cred că metafizica
şi folosirea în exces a poziţiei misionarului
mai pot explica mareele
nebuniei mele.
Demult, de foarte demult febra mea
a ridicat la grad de general mercurul termometrelor.
De cînd l-am aflat pe Dumnezeu în mine,
crescînd ca un prunc,
m-a cuprins şi febra asta blestemată.
De cînd a trosnit Dumnezeu în mine,
ca o ramură ruptă,
de atunci a spart şi coconul febrei.
Larva febrei a născut în mine
un iepure şchiop
pe care ai mei l-au numit mai tîrziu Dumnezeu.
Mama mi-a povestit
că atunci cînd mă purta în pîntece a auzit o pocnitură
ca de os rupt.
Nu mai ştiu al cărui fiu sunt,
nu mai ştiu dacă limba iepurelui mai îngînă un cîntec
de durere în mine.
Nu mai ştiu dacă maica mea încă m-a născut
sau dacă sunt un mormînt risipit într-un alt mormînt,
nu mai ştiu dacă febra acestui iepure cu piciorul rupt
îmi mistuie mie măruntaiele.
Aş putea da în vileag formula chimică
după care se plodesc îngerii
sau aş putea desena locul în care se află singura arteră
ce duce direct în inima lui Dumnezeu,
dar eu ascult nebunii lumii în sînul stîng al sorei-şefe, strigînd:
„Luna lehuza!
Luna lehuza!
Aduceţi uneltele şi pregătiţi dalta înfrîntă
de un al treilea semn cardinal,
frunţile noastre nu mai pot ieşi din noapte…!”
Cocoşul încă nu a cîntat,
dar cîntecul său îmi stă răstignit pe tâmplă,
şi eu restitui, în felul meu, după cum spuneam, cerului
marea-i singurătate,
aşteptînd zorile.