Într-o zi am ajuns împreună cu Ion Schipor, nici eu nu ştiu cum, la restaurantul Tic–Tac de pe bulevardul 6 Martie, puţin mai jos de Casa Centrală a Armatei, numai noi doi la o măsuţă la care, nu peste mult timp a venit să se aşeze — s-a lipit — un tip la fel de dubios ca şi el. Făceam eforturi să mă acomodez cu ei şi toată povestea o luam ca pe o provocare. Era el, Ion Schipor, umanist dar şi eu îmi depăşeam condiţia umană lucrând asupra mea însumi cu scopul de a mă perfecţiona în relaţiile cu semenii, nu-i aşa? Tipul sosit la măsuţa noastră, pe nume Anatol Beldeanu [12], era hodorog de-a binelea — trebuie să fi avut pe puţin cinzeci de ani. Dar Ion Schipor îl trata de la egal la egal. Sau, mai exact, se tratau reciproc ca şi cum ar fi fost de-o vârstă… Anatol ăsta purta sacou şi pantaloni golf sub care avea traşi pe picior ciorapi de mătase. [13] Purta o bască întinsă cât o farfurie (întinsă), c-un lob lăsat într-o parte, precum pictorii deşi, din câte am înţeles, el nu era pictor. Iar când m-am uitat mai atent la buzele lui, am observat că erau date cu ruj. Nu foarte îngroşat. C-un pic de îngăduinţă, puteai să admiţi că erau buzele unui tip care se înfierbânta repede. Sau era tot timpul înfierbântat. Mă rog, să zicem mocnit. Şi totuşi era ruj, fără putinţă de tăgadă. Bineînţeles, homo amândoi. Când mi-am dat seama că Anatol ăla, cu înfăţişarea lui mai mult decât ciudată, era un vechi cunoscut de-al lui Ion Schipor, cu greu m-am abţinut să mă ridic de la masă şi să plec dracului.
Şi ce conversaţie mi-a fost dat s-aud între ei doi! Dumnezeule, o lume nebună! Anatol mai întâi şi-a aprins o ţigară, după care i s-a adresat lui Ion Schipor: „Vroiam să scriu despre o reclamă pentru o pastă de dinţi. O periuţă cu pasta întinsă pe ea. Adică să descriu o astfel de reclamă — să nu-ţi imaginezi c-am început să fac texte pentru o fabrică de pastă de dinţi! Era vorba de-o proză, înţelegi? Ei bine, cum ai numi tu pasta aia întinsă pe o periuţă de dinţi? Cum ai numi-o, ia să te văd?” „Habar n-am, a recunoscut Ion Schipor. Tu cum ai numit-o? Cârnăcior, sau cum?” Anatol a râs obosit. „Ani de zile m-am tot gândit cum să-i zic acelei paste întinse pe periuţă.” „A! deci e o chestie veche.” „Foarte veche, a recunoscut Anatol. Şi, la fel ca şi tine, alt cuvânt decât cârnăcior nu mi-a venit în minte până mai zilele trecute. Da’ cum să-i zici cârnăcior? E de-a dreptul indecent! Acum m-am gândit la două cuvinte posibile. Două! Viermişor şi fideluţă! Şi nu ştiu care se potriveşte mai bine. Iarăşi sunt în dilemă! E o adevărată pacoste.” „Păi depinde de context”, a spus Ion Schipor. „Dă-l în mă-sa de context, a încheiat Anatol. Las’ că mai vedem noi. Zi, mai bine, cum îţi merge piesa?”
Şi cu ocazia asta am aflat că Ion Schipor lucra la o piesă de teatru. Piesa mergea bine şi se apropia de final. Era pentru prima oară când colegul meu de cameră — filozoful — nu se ferea de mine. [14] Dar pe Anatol, mi-am dat seama numaidecât, nu-l prea interesa piesa lui Ion Schipor. L-am văzut deodată întinzând o mână către faţa lui [15], cu o expresie de tandreţe [16], după care mâna i s-a înălţat mai sus, către păr, mângâiu-i-l de vreo două ori, fără măcar a se preface că vrea să i-l netezească, sau ceva, ci pur şi simplu cu drag. Mi-am aruncat privirea în jur: nimeni nu părea să fi observat gestul. Ţigara lui Anatol fumega în mâna cealaltă. „De ce nu te faci blond de tot?” l-a întrebat privindu-l cu ochii umezi. Ion Schipor nu părea deloc impresionat de toată acea atenţie pe care i-o arăta fără pic de jenă Anatol. Nu-l respingea, dar nici nu răspundea afecţiunii celuilalt. „Nu pun mare preţ pe semnele exterioare”, a sunat răspunsul. La care Anatol a râs blajin şi neîncrezător. „Dar chiromanţia?” „Mâna e sufletul omului”, a spus Ion Schipor. Şi, ca de obicei, arăta multă siguranţă — şi o doză de înverşunare — în tot ce spunea. „Tot ce pot să spun este că eu sunt sincer. Spun ceea ce văd în palmă, nu inventez nimic.” „Dar ţi se-ntâmplă să ascunzi?” a întrebat Anatol. „Da, sunt la fel ca doctorul care descoperă o boală incurabilă. Mi se-ntâmplă să trec sub tăcere câte ceva atunci când acel ceva e sumbru.”
Chestia cu sinceritatea mi-amintesc că a provocat mai apoi o replică tăioasă din partea colegului nostru de cameră Constantin Topoloveanu. [17] Între acest Topoloveanu şi Ion Schipor se instalase încă de la primul lor contact o antipatie la prima vedere. Care mai târziu avea să se lase cu înjurături şi ameninţări din partea lui Topoloveanu, şi cu o respingere categorică şi plină de dezgust din partea lui Ion Schipor. Se ajunsese până acolo că în clipa când Topoloveanu intra în cameră în timp ce Ion Schipor tocmai perora despre deplasarea tensiunilor sau despre altele din subiectele lui preferate, amuţea pe loc şi eventual anunţa că avea să reia discuţia atunci când zona avea să se elibereze de factorii perturbatori. „Cititul în palmă, spunea el, necesită o atmosferă de încredere şi deplină onestitate. Ceea ce nu-i totdeauna posibil în acest cămin unde partea materialistă a lucrurilor ia uneori aspect de mitocănie crasă.” Bineînţeles că Topoloveanu ameninţa cu clarificarea lucrurilor şi cu o discuţie „acolo unde trebuie”. Iar înţelesul ameninţării era unul singur şi limpede pentru toată lumea. Doar Ion Schipor avea o reprezentare a valorilor umanităţii, despre care părea a fi convins, în ciuda tuturor neîncrederilor sale, că era imposibil să nu fie îmbrăţişată de toată suflarea — umanistă sau, în definitiv de ce nu, inginerească. Topoloveanu nu rezista prea mult la persistenţa stării conflictuale. Probabil intuia că lumea care îl înconjura nu-i prea ţinea, în sinea ei, partea. Aşa că de cele mai multe ori părăsea camera, cum altfel decât intempestiv? Ameninţările sale însă rămâneau prezente în aerul închis din camera de cămin. [18]
Ion Schipor ridica mâna şi ne arăta propria sa palmă stângă.
„Asta e linia vieţii”… Îşi plimba vârful arătătorului de la mâna cealaltă de-a lungul cutei din palma sa stângă. „Unii susţin că lungimea ei este un indiciu al lungimii vieţii. Reţineţi, nu este adevărat. În cazul meu, iată, ar însemna să trăiesc nouăzeci de ani. Sau pe-acolo. Ceea ce în mod sigur nu se va întâmpla. Fiindcă îmi cunosc limitele, îmi cunosc conflictele — aţi avut ocazia să asistaţi cu puţin timp în urmă la unul dintre ele… Şi, credeţi-mă, nu-i singurul. De aceea, eu când citesc în palmă am în vedere şi trăsături de caracter şi conjuncturi care pot să nu ţină nici măcar de persoana în sine ci de timpul în care trăieşte, a avut ghinionul să trăiască acea persoană. Sau, norocul! De ce nu? Iată, vedeţi aici o dublură. O linie a vieţii dubla, cum ar veni. Înseamnă asta că duc o viaţă dublă? Unii s-ar grăbi să afirme asta. Dar eu îi contrazic. Nu, o linie a vieţii dublă nu înseamnă o viaţă dublă. Înseamnă doar că mă bucur de protecţia unei persoane dragi din familie. Rămâne doar — adăuga el rânjind — să descopăr cine e acea persoană! Poate nu-i din familie! Deşi, fiind de alt sânge, n-ar trebui să conteze.”
Despre interesul lui Ion Schipor pentru piese de teatru eu unul mai auzisem în ziua când întâmplarea făcuse să ajungem împreună la restaurantul Tic–Tac de pe bulevardul 6 Martie. Dar atât şi nimic mai mult. Ion Schipor de fapt nu prea vorbea despre ideile sale, ci, iată, mai degrabă despre ce i se întâmplase cu un manuscris — asta îl rodea pe el şi, pentru a câta oară! îi stârnea revolta. Povestea de o piesă într-un act, cică. „M-am aşezat să mă cac, ca tot omul, pe scaun într-un closet public. Şi am început să răsfoiesc manuscrisul. La un moment dat, când a trebuit să mă şterg, l-am îndoit şi l-am strecurat pe după o ţeavă. După care, ieşind de acolo, pur şi simplu am uitat de el. M-am trezit în stradă, peste câteva ore, că nu mai am manuscrisul! Şi nu mi-era atât de manuscrisul în sine. Îl rescriu, în p… mă-sii! Dar mi-era ciudă că a încăput pe mâna unui mitocan incult! Ce pricepe din el, mitocanul incult? Ce pricepe el dintr-un ego şi-un alter ego? Cu atât mai mult cu cât ca să realizezi că două dintre personaje sunt un ego şi alter ego-ul său trebuie să pătrunzi piesa în esenţa ei. Şi cum p…. mă-sii s-o pătrundă el mitocanul incult! Fiindcă cele două personaje au fiecare numele său şi, dacă eşti superficial, poţi să crezi că ele sunt distincte… Dar tocmai asta e, că nu sunt! Doar că asta n-o pricep decât cei c-un dram de minte! În final are loc, în semi întuneric — într-un local, aşa mi-am imaginat eu situaţia —, o luptă între cele două personaje, unul dintre ele moare înjunghiat, iar celălalt iese din scenă. Este acolo o anumită ambiguitate. Voită, vă daţi seama. Încât rămâi cu o întrebare: care dintre cele două a fost ucis. Ego-ul? Sau alter ego-ul?”
Asta, dacă, bineînţeles, avea vreo importanţă.
Dar şederea lui Ion Schipor la cămin se apropia de sfârşit. [19] Nu ştiu dacă el îşi citise bine linia vieţii. „Aceste bare, să le spunem, iată, le vedeţi? îmi segmentează linia vieţii. Aşa m-am născut, ce pot să fac? Barele înseamnă obstacole şi trădări. Mai ales trădări judecând după configuraţia lor. Toţi avem parte de trădări. Dar se pare că destinul meu excelează în această privinţă. Ramurile ascendente înseamnă ocazii de ascensiune, de promovare, de prosperitate. Pe cele mai multe deja le-am ratat. Câte-or mai rămâne, numai Dumnezeu ştie. Fiindcă niciun semn anume nu poate fi pus în legătură cu un anume eveniment din viaţă. Iar faptul că linia vieţii a atât de adâncită mă pune în gardă asupra pornirilor mele impulsive. Poate chiar violente, spun cărţile. Iarăşi, zic, ce pot face? Sper să am puterea să mă abţin. Măcar în ultima clipă.”
[12] Nu că mi s-ar fi prezentat, doamne fereşte! Pur şi simplu am aflat numele lui în mod indirect.
[13] Nu exagerez cu nimic! Şi asta, în plină vară.
[14] Scurtă vreme după aceea avea să înceteze să facă un secret din preocupările lui în materie de dramaturgie. Şi asta nu numai faţă de mine ci faţă de mai mulţi din cameră, dacă nu cumva şi faţă de colegi aflaţi doar în trecere pe-acolo. Adică asta ce să fi însemnat? Că îşi recăpătase încrederea în oameni? Greu de admis. Mai degrabă intrase într-o nouă fază când începuse să i se fâlfâie de tot şi de toate.
[15] Şi am încremenit.
[16] Greţoasă, evident.
[17] Scund şi vânos, iute şi neliniştit ca un dihor. Se lăuda că practicase luptele greco–romane şi ne invita deseori să-l admirăm făcând un tur de cap în vârful patului; pretindea că în concursurile la care participase fusese imbatabil în figura asta, că nimeni nu reuşise să-l facă vreodată tuş. N-avea decât să verifice cine poftea.
[18] Dar dacă eu eram dintre toţi singurul care rămânea cu această senzaţie?
[19] Într-o bună zi un miliţian şi-a făcut apariţia în cadrul uşii camerei noastre de la cămin, lătăreţ — mai c-ar fi fost nevoie să se deschidă pentru prima oară după mulţi ani ambele canaturi —, răsuflând greu de parcă abia i-ar fi ajuns aerul şi i-ar fi fost silă de aerul ăla pe care era nevoit să-l respire, aici, într-un loc atât de respingător, printre fandosiţii ăştia de studenţi, fără să-l intereseze niciun amănunt din jur ci doar să dea de un individ pe nume Schipor I. Ion. Ion Schipor s-a ridicat încet de pe pat, unde şezuse înconjurat de hârtii. O uniformă albastru-vineţie să intre în cămin la noi, Dumnezeule! Se întâmpla pentru prima oară. Ceva oribil, ceva monstruos! Miliţianul i-a cerut buletinul şi a întins mâna să-l primească imediat deşi vedea foarte bine că avea să dureze un timp până ce Ion Schipor avea să se dezmeticească, avea să scotocească prin sacoşele lui unde totul era vraişte, şi avea să dibuiască buletinul printre hârtii. Dar asta însemna mâna întinsă ferm a autorităţii şi a legii: autoritatea n-are timp de pierdut. Şi fiindcă Schipor a dat să protesteze şi a îndrăznit să întrebe de acuzaţia care i se aduce, faţa toată a miliţianului s-a lăţit instantaneu şi gâtul i s-a lăţit şi el în prelungirea feţei, cu vene cu tot şi i s-a învineţit, dar mai ales venele. Şi doar atâta n-a fost clar, dacă înjurătura care i-a ţâşnit pe gură în clipa următoare, porcoasă şi rea, îi stătuse în gât ziua întreagă, clocindu-se pe încetul, şi abia acum găsise prilejul să răbufnească, sau a răbufnit pur şi simplu, aşa, ca o invenţie de moment: — P… mă-tii de poponar nenorocit! Vrei să-ţi mai dau şi explicaţii! Probabil că Ion Schipor era întotdeauna atent la amănuntele de genul ăsta, bune de pus, cândva, în piesele lui de teatru cu ego şi alter ego; şi de aceea, de avea să se mai ivească vreodată prilejul, avea să întoarcă pe toate feţele toate acele amănunte. Dar miliţianul, nu, el era sigur că toate aveau să se sfârşească în doi timpi şi trei mişcări. — Şi după ce că eşti un căcat de poponar, le mai şi bagi ăstora gărgăuni în cap cu ghicitul tău nenorocit în palmă! Versat cum arăta, l-a înăbuşit pur şi simplu. — Fără figuri, ai înţeles? Sau vrei să te iau pe sus?
În clipa aceea pe uşă a intrat şi un al doilea miliţian cu o armă automată la umăr. Iar în spatele sau s-a iţit mutrişoara agilului Constantin Topoloveanu.