Îmi amintesc de Ion Schipor ocupând un pat în camera aceea cu tavanul foarte înalt din căminul studenţesc cel vechi — cameră de trecere, printre primele în care am locuit acolo… Apoi m-am mutat, aproape la fiecare semestru, în camere tot mai mici şi mai izolate de „restul lumii”; dar cu tavanul la fel de înalt, toate. Fiindcă, de! aveai tot mai multe drepturi de senior, ca să zic aşa, pe măsură ce treceai dintr-un an într-altul. Dar asta-i altă poveste…
Un pat din colţ, lipit de perete, la un pas de uşa cu două canaturi [1], era ocupat de Ion Schipor — o poziţie cumva în ton cu felul său de a fi. Se întorcea uneori din oraş, se aşeza pe marginea patului, aferat, alături lăsa servieta şi, ignorându-ne pe toţi, începea să scoată din servieta aceea fel de fel de hârtii — foi disparate sau fascicule prinse cu agrafe, ba chiar şi caiete de format registru, cu coperte ferfeniţite. Nu ştiam la data aceea când şi unde le scria, nici ce era scris în ele. Ion Schipor nu părea dispus să dezvăluie cuiva conţinutul acelor numeroase foi şi caiete. Câteodată, poziţia aceea aşezat pe marginea patului, îi devenea probabil după un timp incomodă. Şi atunci se trăgea mai sus, se rezema cu spinarea de perete, îşi ridica picioarele pe pătură şi îşi vedea în continuare de hârtii în poziţia aceea ghemuită, cu genunchii îndoiţi. Obişnuia să ia din foile disparate şi să le examineze cu atenţie rând pe rând, de la mică distanţă, ca şi cum ar fi fost miop [2], parcurgându-le cu privirea de sus în jos şi de jos în sus, aşa cum faci când încerci să descoperi defecte minuscule într-o ţesătură, să zicem. Putea să rămână cufundat ore întregi în acea lectură scrutătoare, fragmentată de o anume nervozitate când schimba între ele foile sau fasciculele. Şi nu considera necesar să dea explicaţii. Pe culoarul de trecere către dormitorul alăturat, un dormitor foarte mare, probabil cel mai mare din cămin, cu cel puţin douăzeci de paturi, se circula în draci. Cel puţin la unele ore: plecare la cursuri, sosire, la orele de cantină ş.a.m.d… De la un moment încolo, văzându-l atât de absorbit, colegii nici nu-i mai dădeau atenţie. Ăsta era Ion Schipor… Iar în lipsa lui, culcuşul unde el, ditamai găliganul, se ghemuia în vârful patului, în locul acela strâmt de la perete, sugera, cumva, o chilie monahală — chilia unui monah rebel, exhibiţionist, plin de ciudăţenii. Un ascet depravat.
Alteori însă venea fără servieta aceea doldora. Naiba ştie pe unde o lăsa — pesemne în acelaşi loc unde obişnuia să scrie. Şi atunci avea chef de vorbă. Se adresa oricui, n-avea preferinţe. Nici chiar cei care de regulă îl ascultau cu atenţie nu se numărau printre preferaţii lui în discuţii… Nu mai ştiu dacă asta s-a întâmplat încă de la venirea lui în cămin, dar la un moment dat a reieşit cumva că are darul să citească în palmă. Lucru pe care cei mai mulţi l-au acceptat tacit.
Se vedea pe faţa lui plăcerea de a citi în palma oricui se lăsa ghicit. Chiromanţie… Există anumite încordări în fiecare dintre noi — explica el — care se reflectă în liniile din palmă. Unele linii sunt înnăscute — spunea —, în timp ce altele pot fi modelate prin deplasarea încordărilor. Cum anume ai fi putut încerca să-ţi deplasezi încordările, asta Ion Schipor lăsa să se înţeleagă că ar fi greu să priceapă nişte tipi limitaţi ca noi şi, ca atare, nu se ostenea să dea explicaţii… [3]
— Alţii fac bani din asta! spunea. Am întâlnit o dată un tip, la Gambrinus, care umbla de la o masă la alta şi pretindea că ştie să ghicească în palmă. Contra cost, bineînţeles. [4] Şi spunea tâmpenii cât capul lui de mari. Dinadins l-am lăsat să-mi ghicească şi mie, prefăcându-mă că nu mă pricep… Nu, eu nu fac asemenea măgării. Eu nu iau bani. Dacă o fac, o fac din plăcere.
Şi când spunea asta, nu exagera cu nimic. Reticenţa unor colegi faţă de iscusinţa sa într-ale ghicitului nu-l descuraja defel ci dimpotrivă, îl incita. Era ahtiat să-şi demonstreze ştiinţa. Devenea insistent, îl auzeai cum aproape că începe să gâfâie [5], lupta să capete palma râvnită, aş putea spune. Argumentul său suprem era că n-avea să dezvăluie detalii stânjenitoare.
Dar ce detalii stânjenitoare? Dumnezeule! Păi ce putea fi mai stânjenitor decât propriul său caz? Toată lumea ştia că e homo. Sau, mai precis, toată lumea bănuia. Dar bănuielile erau al dracu’ de întemeiate. Era de-ajuns să observi cum îţi apucă nu doar mâna, răsucindu-ţi-o cu palma în sus, ci tot antebraţul, de la cot până la încheietură, cu ambele mâini, parcă nu cumva să-ţi scape, înfrângându-ţi împotrivirea, şi ţi-l trage spre el şi mâna-i mare şi acaparatoare lunecă palpând, palpând lacom pielea, muşchii, adâncul muşchilor, apropiindu-se de dosul palmei când împotrivirea îţi era deja înfrântă. Era ca un fel de magie. Dar care îţi şi întorcea stomacul pe dos. De aceea nu l-am lăsat să-mi citească în palmă decât o singură dată. Mi-a fost de-ajuns. În schimb nu l-am putut împiedica să-mi observe mâna de la distanţă.
— Eşti timid! îmi arunca rânjind. Ştii după ce se vede? După unghia de la degetul mic. Ia uite-te la ea. Mult prea mică faţă de celelalte unghii. Şi adăuga: — N-ai de ce să fii îngrijorat, am atâta discreţie să nu dau detalii despre viaţa ta sexuală.
Ha! Auzi cine vorbea de viaţa sexuală! El, homosexualul! El avea tupeul să vorbească de discreţie în legătură cu viaţa sexuală? Schipor ăsta… blondul presupus; fiindcă nimeni n-ar fi băgat mâna în foc că nu se oxigenează! [6] Ce era cu şuviţele alea mai decolorate din părul lui?… Toate detaliile aspectului său, toate detaliile vieţii sale — toate concurau în a zugrăvi un tablou complet diferit de portretul tipic al studentului anilor ’60. Mereu nemulţumit ba de una, ba de alta, cu umerii lui căzuţi, veşnicul revoltat împotriva tuturor şi a toate, adesea îmbufnat, mai mereu cu privirea îndreptată în jos, concentrat pe un câmp foarte îngust ca fasciculul unei lanterne, raza–privirii–spot–luminos, dar totodată atent să capteze toate opiniile din jur şi mai ales, cu un apetit maladiv, pe cele potrivnice lui. Pe care, mai devreme sau mai târziu, nu le lăsa fără replică. O replică acidă şi dezgustată, sau, după caz, vehementă…
În absenţa lui, un spirit malefic stătea tolănit pe patul acela din colţ — patul lui, încordat şi zgribulit; Spiritul Malefic te urmărea cu privirea; şi tăcea.
Pe Ion Schipor n-a îndrăznit nimeni să-l întrebe vreodată cum de se nimerise să fie cazat în alt loc decât împreună cu colegii lui de la Filozofie. Preferase să stea cu noi, studenţii politehnişti. Sau i se impusese. [7] Mai matur decât oricare dintre noi ceilalţi, părea marcat de experienţe de viaţă nefericite care îl făcuseră să fie precaut, aflat mai tot timpul într-un soi de alertă. Dar acele experienţe nefericite — de-or fi fost cu adevărat — îi dăduseră în acelaşi timp şi o anumită agresivitate; ce-i drept, moderată şi amară. Înalt şi musculos, dar nu prea adunat, blond–suspect, cum ziceam, avea mâini mari şi acaparatoare, parcă bătucite de munca câmpului, când în realitate el trebuie că niciodată nu pusese mâna pe vreo unealtă de lucrat pământul. Era intelectualul boem. Adică omul nepotrivit la locul nepotrivit şi la momentul nepotrivit. Ştiinţele exacte de care era înconjurat, ca să spun aşa, nu-l complexau nicidecum, dimpotrivă. Spunea [8]:
— Voi ar trebui să simţiţi bucurie în tot ce faceţi. A simţi bucurie e o chestiune de har. În locul vostru, eu asta aş încerca să simt. Întâlnim materialitatea la tot pasul, dar cum o privim? Ni se tot predă despre ea. Dar nimeni nu spune ce-ar trebui să spună. O s-ajungeţi cândva să fabricaţi [9] fel de fel de obiecte concrete. Or, eu stau şi vă observ… şi nu vă văd deloc pregătindu-vă sufleteşte pentru asta. Bucuria se exersează, nu întotdeauna vine de la sine. Fiecare obiect fabricat trebuie să fie plăcut vederii. Chiar şi atingerii — simţului pipăitului, atunci când se pretează! [10] Fiecare obiect fabricat trebuie luat şi ca un semn. De exemplu o cale ferată nu-i doar o construcţie constând în şine şi traverse. O cale ferată este o cale de comunicare. Un vagon–restaurant nu-i doar o incintă mobilă unde se serveşte masa. Trebuie să te amuze şi uşoara legănare a vagonului în mers, şi faptul că prin dreptul ferestrei se perindă o sumedenie de elemente naturale şi obiecte artificiale. [11]
[1] Şi chiar mă gândeam uneori: or fi fost două canaturi, da, dar unul dintre ele era veşnic blocat cu zăvorul de jos, de la podea; cu totul altfel decât prin casele aristocratice, pe care le văzusem mai ales în filmele englezeşti, unde fiecare personaj, fie el stăpânul, majordomul sau oricare dintre slujitori, ajuns înaintea uşii, deschide tacticos ambele canaturi dând acestui gest o atenţie specială, după care, odată trecut de prag, se întoarce la fel de tacticos şi închide cu aceeaşi grijă ambele canaturi. Aveam oare, ca să zic aşa, nostalgia deschiderii spirituale a uşii! Ei, dar şi asta-i tot altă poveste…
[2] Dar poate chiar era.
[3] Nu-mi aduc aminte să-l fi văzut vreodată pe Ion Schipor râzând.
[4] „De fapt era cerşetorie mascată!”
[5] Şi asta nu de efort, ci de dorinţă.
[6] Avea s-o mărturisească, indirect, în ziua când aveam să ajungem întâmplător la restaurantul Tic–Tac.
[7] Iar dacă i se impusese, cum,de ce şi de către cine?
[8] Şi asta suna ca un discurs. Un discurs plin de patimă. Ceea ce se vădea mai ales când spunea Bucuria se exersează!
[9] „Sau, mă rog, să supravegheaţi fabricarea.”
[10] Păi sigur! ce era să spună el!
[11] Oricine dintre noi putea să-şi dea seama că ceea ce spunea Ion Schipor nu era decât o înşiruire de vorbe goale. Fiindcă el îşi închipuia fără doar şi poate că un proiect de cale ferată e ceva nu mult diferit de o carte de versuri. Calculele de rezistenţă, optimizarea traseului, siguranţa călătorului, şi de fapt tot ce ţinea de miezul ingineriei, toate astea îi erau de bună seamă străine. Vorbe în vânt.