Matei VIȘNIEC
Mansardă la Paris cu vedere spre moarte
La cei 50 de ani trecuţi de fix, Matei Vișniec este, de departe, cel mai jucat autor roman în viaţă. Mansardă la Paris cu vedere spre moarte, Paralela 45, 2004, vine să consacre la el acasă un „pur și simplu dramaturg”, ca s-o cităm pe Mirela Nedelcu-Patureau, postfaţatoarea volumului.
Deloc întâmplătoare, apariţia unor personaje ca Cehov, Meyerhold, Cioran în piesele de ultimă oră ale lui Vișniec; probabil că-n vecinătatea acestor spirite tutelare dramaturgul nostru se simte în largul lui.
Ironia sorţii: cel mai discret dintre cele trei glorii românești — Eliade, Ionesco și Cioran —, tocmai el să ajungă personaj de piesă. Un Cioran desprinzându-se din celebra fotografie a marelui trio, din piaţa Furstenberg din Paris, pentru a rătăci, în timp și spaţiu, dar mai ales… cu mintea: „Ce pedeapsă, pentru mine, să reflectez toată viaţa asupra morţii și să mă scufund în neant nu prin moarte, ci prin pierderea prealabilă a memoriei”, replică pe care personajul Cioran i-o adresează președintelui Franţei, François Mitterrand, și el pe ultima sută de metri. Asociaţia Supravieţuitorilor după Citirea lui Cioran n-are decât să jubileze: „Cărţile dumneavoastră sunt ca niște lagăre de concentrare. Scăpând din ele nu poţi decât să reîncepi să iubești viaţa…”
În sfârșit, dacă-i adevărat că „Moartea este ultima noastră semnătură. Iar modul în care murim rezumă întotdeauna sensul vieţii pe care am trăit-o”, finalul piesei constituie o adevărată punere în scenă a întoarcerii fiului rătăcitor acasă. „Asta e Coasta Boacii,
mătușă? Și dumneata pe cine bocești?”
Nancy H. KLEINBAUM
Cercul Poeţilor Dispăruţi
Am crezut dintotdeauna că scopul învăţământului este să te înveţe să gândești singur”, sună profesiunea de credinţă a profesorului de literatură engleză, John Keating, eroul romanului Cercul Poeţilor Dispăruţi, de Nancy H. Kleinbaum, Humanitas, 2005. Toate metodele sunt bune, de la îndemnul: „Carpe diem, spuse Keating în șoaptă, însă destul de tare ca să fie auzit. Trăiţi clipa. Faceţi-vă vieţile extraordinare”, la smulgerea paginii dintr-un manual vetust: „— Pfui! Deșeuri! Gunoaie! Puroi! Rupeţi-o din carte! Haideţi, rupeţi toată pagina! Vreau ca prostiile astea să ajungă la coșul de gunoi, acolo unde le e locul!”. Și, ca și cum toate acestea ar fi insuficiente: „Deodată, Keating sări pe catedră. — De ce stau aici? întrebă el. — Ca să vă simţiţi mai înalt? își dădu cu părerea Charlie.
Stau pe catedră ca să îmi reamintesc că trebuie să ne impunem permanent să privim lucrurile altfel. Lumea arată diferit de aici, de sus. Dacă nu credeţi, urcaţi-vă și încercaţi și voi. Toată clasa. Pe rând”. Că lecţia a fost învăţată cu asupra de măsură, iar în cazul lui Neil cu preţul vieţii, o probează și… îndepărtarea lui Keating de la colegiul Welton, bastion al Ordinii, nu înainte de a primi un ultim omagiu de la discipolii săi: „Unul câte unul, apoi în grupuri, alţii din clasă le urmară exemplul și se suiră în picioare pe bănci, într-un salut fără cuvinte în onoarea lui Keating”. Închei aici, nu înainte de a vă îndemna să ciuliţi urechea: „Adevărul! strigă Todd. Adevărul e ca o pătură care-ţi lasă întotdeauna picioarele reci!”
Emilian GALAICU-PĂUN
Texte difuzate la Radio Europa Liberă, în cadrul emisiunii de autor „Carte la pachet”.