ACUM.TV

Igor Smirnov e un fel de „tătuc” al transnistrenilor

Evenimentele din Georgia și mai ales recunoașterea de către Rusia a regiunilor separatiste Abhazia și Osetia de sud au provocat o mare satisfacție la Tiraspol, unde liderii autoproclamatei Republici Moldovenești Nistrene (“RMN”)cer de mult recunoașterea de jure din partea Moscovei.

Deocamdată, o astfel de recunoaștere nu pare iminentă și nici nu se aud zgomote triumfaliste de la Tiraspol unde, foarte probabil la indicația Moscovei, nu se fac provocări la adresa autorităților Republicii Moldova.

Ceea ce nu-l împiedică pe președintele RMN, Igor Smirnov, și anturajul său să aniverseze cu fast pe 2 septembrie a XVIII-a aniversare a declarării “independenței”.

În 1990, pe când Republica Moldova mai era încă în componența URSS, liderii de la Tiraspol au inițiat secesiunea, alarmați de reintroducerea cu un an înainte a limbii române cu grafie latină ca limbă oficială și a declarării suveranității de către Chișinău în iunie 1990.

Destrămarea URSS și declararea independenței Republicii Moldova la 27 august 1991 au acutizat conflictul cu Tiraspolul care a degenerat într-un sângeros război civil în martie 1992, care a durat până în luna iulie a aceluiași an și a făcut un număr necunoscut nici până azi de victime, dar estimat la circa 1000 de morți.

Pe liniile de armistițiu de atunci ființează azi “RMN”, adică majoritatea teritoriului Republicii Moldova de pe malul de est al Nistrului, cu excepția a două enclave în jurul localităților Doroțcaia și Cocieri.

Regimul de la Tiraspol controlează localitatea Tighina/Bender și împrejurimile sale de pe malul de vestic al Nistrului, inclusiv principalul pod peste râu, care leagă Tighina de Tiraspol.

Consolidare statală

În cei 18 ani de la declararea unilaterală a secesiunii, în “RMN” au luat naștere și s-au consolidat structuri statale: președinție, Soviet Suprem, instanțe de judecată separate de cele de la Chișinău, organe de forță, etc.

“RMN” are o populație de 555000 de locuitori, cam cât Abhazia, Osetia de sud și Nagorno Karabah la un loc.

Și chiar dacă nu e recunoscută de nimeni pe plan internațional, “RMN” nu pare să se sinchisească.

Sub protecția Federației Ruse s-a consolidat aici un stat de tip post-sovietic, în care autoritarismul de tip putinian se îmbină cu capitalismul cleptocratic cu elemente mafiote.

Președintele “RMN”, Igor Smirnov, aflat la putere chiar de la începutul secesiunii unilaterale, a devenit un fel de “părinte al transnistrenilor” și deocamdată nu se întrevede vreun contracandidat serios, chiar dacă tânărul președinte al Sovietului Suprem, Ievhen Șevciuk, a dat semne că ar fi dispus să conteste supremația liderului de la Tiraspol.

Un nou conflict?

Acum, întrebarea se pune ca va face Transnistria după evenimentele din Georgia și recunoașterea de către Moscova a regiunilor separatiste Abhazia și Osetia de sud?

Repetarea violenței din Georgia este improbabilă. “RMN” are o armată de circa 8000 de oameni, practic același număr ca în armata Republicii Moldova, mulți dintre ei fiind de fapt foști militari ai armatei a XIV-a sovietice, deveniți “cetățeni transnistreni”.

Armata nistreană este bine dotată, bine instruită și Chișinăul nu ar îndrăzni o aventură mulitară împotriva Tiraspolului.

De altfel, președintele Vladimir Voronin, originar din satul Corjova in Transnistria, a declarat răspicat că exclude violența ca mod de soluționare a diferendului nistrean.

Federația Rusă nu pare grăbită să acorde recunoaștere Transnistriei precum a făcut cu cele două regiuni separatiste din Georgia.

Acest fapt se explică în primul rând din situația geostrategică. Atât Abhazia cât și Osetia de sud se învecinează cu Rusia, pe când “RMN” (al cărei teritoriu a fost atașat de Stalin Moldovei sovietice la 2 august 1940) este prinsă între Moldova și Ucraina, departe de frontierele Rusiei.

Or la ora actuală între Rusia și Ucraina se dezvoltă un conflict tot mai pronunțat, generat de atitudinea de solidarite a liderilor de la Kiev față de Georgia, precum și de tendințele separatiste pro-rusești din Crimeea.

Trebuie adăugat și faptul că în Transnistria nu există un conflict pe baze etnice, ca în Abhazia, Osetia de sud sau Nagorno-Kabarah.

Potrivit recensământului din 2004, 32% din populația “RMN” se declară moldoveni, 31% ruși și 29% ucrainieni.

Este drept că majoritatea ucrainienilor și destui moldoveni din Transnistria sunt puternic rusificați și că deși există trei limbi oficiale (“moldovenească”, rusă și ucrainiană), practic doar rusa e folosită în public în pofida plăcuțelor trilingve care apar în orașele mari ca Tiraspol sau Tighina.

Mulți moldoveni de pe malul stâng au rude pe malul drept și deși nu sunt încântați de regimul de la Tiraspol nu manifestă prea mare entuziasm nici pentru autoritățile de la Chișinău.

Prea puțini dintre ei se simt legați de valorile românești și destui se simt personal jigniți dacă sunt numiți “români”.

Cei 18 ani de existență separată au căscat o prăpastie între cele două maluri ale Nistrului.

Dacă discuți cu tineri de la Tiraspol îți vor spune cu seninătate că Transnistria e o țară separată de Moldova.

Cât de precară ar fi situația din Moldova basarabeană, când treci Nistrul ai impresia că ai intrat într-o lume complet diferită.

Nu se poate nega faptul că aici influența rusească e covârșitoare și că zona de inlfuență europeană s-a terminat.

Personal nu cred că există cale de întoarcere, adică de reintegrare în Republica Moldova a acestui corp străin implantat cu o perfidie diabolică de Stalin acum 68 de ani.

Pe de altă parte nici nu văd ca iminent un nou conflict armat aici, dar ceea ce mă îngrijorează este cum va reacționa Ucraina la politica tot mai pronunțată de forță a Rusiei.

Acest articol a fost publicat duminică, 31 august 2008 la rubrica Republica Moldova.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.