(…) Dar în seara aceea, la Dondo, era prea mic ca să ştie toate acestea. În mintea sa se îngrămădeau gînduri ce se băteau cap în cap: acea umbră de minciună pe care o trădaseră cuvintele mamei, fericirea viitoare care cerea atîtea sacrificii, vremea de dinaintea răscoalei (o mărturisea cu strîn gere de inimă) mai degrabă plăcută, în casa lor din Luanda… Şi brutarul acela, un alb, care într-o zi i-a dat o lipie rotundă presărată cu boabe de mac. Elias nu voia să-l pună pe omul acela în rîndul portughezilor pe care trebuia, după tatăl său, ori să-i alungi, ori să-i ucizi. Dar şi vocea mamei care acum murmura lamentaţia cîntată de obicei de contratados închişi în camioanele lor.
Cum să descîlceşti toate astea?
S-a ghemuit şi şi-a ascuns faţa acolo unde lumea aceasta încurcată nu exista, în adîncitura caldă şi moale a braţului mamei. Acolo viaţa se scurgea domol, ca prin somn, legănată de bătaia sîngelui, o viaţă cu totul altfel, fără rînjetul morţilor de pe drumuri, fără minciună. În căldura lină a acelui braţ domnea o noapte parfumată care îl acoperea în întregime, faţa, corpul, chiar şi neliniştea ce-l stăpînea. Deschidea ochii încet şi genele sale mîngîiau pielea mamei, iar braţul ei fremăta uşor la această atingere. Fericirea aceasta era simplă şi nu avea nevoie de nici o explicaţie, ca răcoarea care venea dinspre Cuanza, ca vastele răzoare de stele de deasupra casei.
Elias simţea pe buze cuvintele care aveau să exprime şi bucuria şi dragostea pe care obrazul său le afla în blîndeţea din adîncitura de lîngă cotul mamei… Dar vorbele îi păreau inutile. Nimic nu exprima mai bine bucuria acestui moment decît micile zbateri ale păsării pe care o ascundea în cămaşă. Aripile se mişcau uşor, îl gîdilau şi din cînd în cînd simţea bătaia staccato a ciocului în pieptul său.
(…) Mama a fost adusă acasă după două zile. Elias nu a avut timp să se gîndească la rugăciunea împlinită, pentru că femeia care a fost depusă, ca un obiect, pe patul jos semăna prea puţin cu mama lui. Ai fi zis că din masa solidificată de prizonieri cineva a decupat cu o lamă această fragilă bucăţică umană. Braţele, reduse la profilul oaselor, nu mai erau negre ci cenuşii. O claviculă ruptă ieşea de sub un pansament murdar.
Gura părea foarte fină, foarte lungă, din cauza sîngelui uscat care îi trăgea capătul buzelor, încheietura din faţa cotului, pe care Elias a atins-o cu fruntea, era rece. (…) O vreme, urmele paşilor mamei aveau să se vadă încă în ţărîna din jurul casei.
Va merge cu atenţie să nu le şteargă. Apoi, o aversă avea să măture toate urmele.
traducere de Dan Radu Stănescu
(după Lettre Internationale, vara 2007)
este foarte frumos