Din 2001 încoace, 938 de soldaţi ale armatelor aliate şi-au pierdut viaţa în Afganistan pentru o cauză numită libertate. Despre ce libertate-i vorba ? Pentru moment nu de a noastră. Numai că, închizând ochii la ce se petrece în ograda vecinului, răul poate sări gardul şi la noi. Răul e ca focul, nestins la vreme, devine incontrolabil.
Incontrolabil, precum expediţia la care s-a înhămat Occidentul, după ocupaţia glorioasei armate sovietice din 1979, soldată cu o retragere „strategică”, vrednică de invincibilitatea comunismului…
Faptul că insurgenţii afgani – un veritabil mozaic de populaţii – au rezistat în faţa de Ruşilor, sacrificând un milion de vieţi de ambele părţi, ar fi putut da de înţeles, mai întâi Americanilor, care au facilitat victoria talibanilor împotriva sovieticilor şi, după aceea, coaliţiei internaţionale, că Afganistanul se poate transforma, în lipsa unei soluţii capabile să impună tăcerea armelor, într-un real cimitir de tineri luptători, a căror războire are ca numitor comun, libertatea. Înţeleasă, desigur, în mod diferit de o parte şi de alta.
O vecinătate ostilă păcii
Datorită afinităţilor religioase cu Pakistanul, Siria şi Iranul, trei State islamice în mare măsură anti-occidentale, actorii actualelor tulburări, talibanii şi al-Qaïda-ul, se bucură de un sprijin direct sau mai puţin vizibil, de ordin militar şi strategic, căruia aliaţii sunt ţinuţi să-i facă faţă cu o tot mai multă dificultate.
Înfiltrarea constantă a insurgenţilor, graţie unei frontiere poroase de aproape 2400 de km., cu Pakistanul, vivieră a mişcării islamiste din Asia Centrală, mai ales după demisia Preşedintelui pro-american Musharraf, agravează pe zi ce trece situaţia, contribuind la erodarea încrederii populaţiei afgane şi a comunităţii internaţionale în trupele coaliţiei.
Legăturile între talibani şi al-Qaida nu sunt recente. Refuzul lor de a-l livra pe Ussama Ben Laden şi locotenenţii săi Statelor Unite, a precipitat, în 2001, răsturnarea regimului fundamentalist, obligând trupele de „studenţi”(„taleb”=student), să se retragă în munţii cavernoşi afgani de la frontiera cu Pakistanul unde, de altminteri, fusese formaţi şi să se constituie într-o mişcare de partizani.
Mişcarea talibanilor este disparată şi compusă din elemente streine, de obedienţă islamică, sub custodia lui Ben Laden. Din rândul lor sunt recrutaţi redutabilii kamikaze, autori ai monstruoaselor atentate comise în numele unei ideologii retrograde, a unui fanatism religios medieval şi a unui naţionalism extrem.
Fără să acorde vreun preţ vieţii, atentatele lor devin tot mai frecvente şi tot mai asasine pentru forţele de ordine afgane şi internaţionale. Bombe umane, ce „se jertfesc”, ucigând în masă, fără discernământ, numai pentru a instaura teroarea în sânul populaţiilor.
Ambuscade şi atacuri pe la spate
Zece soldaţi francezi, trei canadieni şi trei polonezi ucişi în cursul săptămânii trecute. Un bilanţ funest mult prea dureros pentru familiile acestor tineri eroi seceraţi atunci când gustul de viaţă le-ar fi fost atât de fervent.
De reţinut este faptul că zonele unde insurgenţii talibani lovesc acum, nu mai sunt cele obişnuite din sud, cum erau împrejurimile Kandaharului. Din ce în ce atacurile lor se apropie de Kabul, pătrunzând până în periferiile capitalei Afgane. Mulţi dintre ei sunt veniţi din Irak, cu noi experienţe de combat şi cu un armament mult mai sofisticat. Duminică şi lunea trecută, un dublu atac, de rară violenţă, a vizat o bază americană, după ce, în prealabil, fuseseră asasinaseră trei responsabili umanitari. Fără să mai vorbim de atacurile cotidiene contra forţelor afgane. Mai mult de 650 de poliţişti afgani au fost ucişi numai în ultimele cinci luni.
Nicolas Sarkozy în mijlocul militarilor
Întors din vizita fulger făcută militarilor francezi din Afganistan, Nicolas Sarcozy s-a adresat, deosebit de emoţionat, familiilor celor căzuţi:„Împreună cu d-voastră, Franţa plânge copii care v-au părăsit pentru totdeauna”,, după care a remis acestora „La croix de chevalier de la Légion d’honneur” post-mortem.
Salutând „rigoarea” şi „profesionalismul” cu care tinerii soldaţi, încercuiţi de bandele teroriste, au combătut, preşedintele a continuat ca şi cum li s-ar fi adresat lor : „Aţi luptat ore întregi cu o bravură şi o tenacitate care forţează admiraţia”. Şeful Suprem al Armatei, n-a insistat asupra circumstanţelor, încă ne elucidate, în care s-a desfăşurat laşul atac.
Se pare că ajutoarele reclamate de patrula franceză, aviaţiei americane, au ajuns cu întârziere fără să poată interveni din cauza distanţei reduse dintre combatanţi.
Ministrul apărării, Hervé Morin, va trebui, în urma unei anchete amănunţite, să furnizeze explicaţii mult mai verosimile în faţa Parlamentului.
Probabile soluţii?
Pentru moment soluţiile militare nu sunt pe măsura aşteptărilor. La începutul anului 2002, coaliţia a scăpat ocazia de consolida regimul lui Hamid Karzai, preşedinte aparţinând etniei dominante paştum, singurul capabil să ţină piept dezmembrării statului şi rebeliunilor care au câştigat, încetul cu încetul, întregul teritoriu.
Americanii au optat pentru urmărirea lui Ben Laden, neglijându-i pe talibani. Astfel că, amplitudinea numerică de care aceştia se bucură şi lunga lor experienţă de gherilă, le-au permis, actualmente, un ascendent asupra forţelor OTAN-ului.
Chiar dacă preşedintele Sarkozy, evocă lupta îndârjită contra barbariei, pentru binele civilizaţiei, momentan nu se întrezăreşte nici o altă soluţie în afara negocierilor cu o parte a talibanilor, sensibili probabil la o astfel de propunere.
Cum se face că britanicii au parvenit la negocieri cu talibanii din Helmand, asigurându-se de o oarecare linişte, iar ceilalţi aliaţi rămân încă ezitanţi ?
Ceea ce-i posibil în Irak, unde se negociază cu vechii terorişti, în vederea îmbunătăţirii situaţiei, n-ar fi posibil şi în Afganistan?