Credeai că am pretins prea mult de la viaţă
Şi nesatisfăcut, am cedat,
M-am dedat disperărilor.
Nimic nu era cum am dorit pentru noi.
Se prăbuşeau toate în jur.
Parc-am fi trecut printr-un câmp minat;
Fără scăpare de nicăieri.
Străzile, şerpi încurcaţi printre picioare,
Şuierau cu limbile spintecate
Seara când ieşeam să ne plimbăm pe la gară.
Ferestrele mari ale cofetăriei Mimoza,
Semiobscure, păcate nemărturisite,
Ascundeau prăjiturile, cafelele, perechile,
De ochii noştri bănuitori.
Dobitocii de la servici, buni de gură,
M-au ţinut atâţia ani ca pe-o legumă
La umbra avansărilor lor.
Sau povestea din noaptea când l-am salvat
Pe beţivul căzut în canal.
Îşi pierduse dantura din metale nobile.
M-au acuzat de atentat la bunele moravuri, la proprietate.
La început, preotul nu a acceptat nici măcar
Să stea de vorbă cu mine.
Abia în primăvară, când i-au găsit măselele împrăştiate
Prin nămolul împuţit,
M-au scos din bănuielile în care am fost sufocat
Toată iarna ca într-un sac.
Doar tu iubito mi-ai fost alături.
Martor obiectiv, apărător fidel, mereu.
Dar vezi, erai în minoritate!
Dan David, Los Angeles, Feb.-18-2007.
Dane, am ramas mut citind acest poem. E atat de real, de adanc, de „enervant de fidel realitatii”… si seamana atat de mult cu ce facem la ACUM!
De unde facem rost de mai multe „iubite” ca sa-i putem da betivului dintii mai repede si sa-l trezim? Crezi ca e posibil?