„Am iubit”, după Teodor Mazilu

Eu am iubit albastrul şi atât
Nu i-am cerut albastrului mai mult
Decât să-şi ducă rece şi sihastru,
Destinul lui albastru de albastru.

Copacului să nu-şi renege umbra,
Să şi-o iubească dur, cu înverşunare,
Să nu-şi trădeze crengile şi aroma,
De dragul unei mări imaginare.

Femeii să nu îşi uite trupul,
Să nu-şi alunge sânii şi destinul
Să nu tânjească o linişte barbară,
Menită să-i aline-o clipă chinul…

Şi verdelui pe loc i-am poruncit,
Să nu se-abată, să rămână verde,
De se va vinde galbenului de-alături,
Pe mine mă ucide şi mă pierde.