Eu cred că provin dintr-o ploaie
Sau din ceea ce o poartă, un nor…
Poţi rămâne trist în odaie,
Eu mă retrag, precum melcul,
În dor…
O ploaie a despuiat de floare salcâmii…
Ce soartă de artist, ploaie din nor:
În căderea lor, ca un dor ce revine,
Ploile se înalţă şi mor.
Mai ţii minte, în această odaie,
La geamul prin care trecuse un car,
Mă bucuram, inexplicabil, de-o ploaie.
Şi ploaie inseamnă amar
***
Hai să ne gândim şi la alţii:
Ne poate prinde bine
Odată!
Găndeşte-te, străine, şi tu la mine:
Îţi pot face mult rău:
Uitând că exişti.
***
În copilărie,
Eram scăldaţi în lacrimile
Pe care le vărsa uneori bunica.
Lacrimi de bucurie, banuiesc…
Dar, cine ştie…
Bunicii devin mici, cu timpul.
Doar lacrmile lor se măresc,
Până se revarsă peste ochii noştri
Acum,
Se scaldă o Ţară
În lacrimile bunicilor mei.
Lacrimi de tristeţe, banuiesc…
Dar, cine ştie…
***
Ploaia, soarele, vântul…
Ne-am înălţat destinul
pe aceste speranţe,
care flutură,
albe şi transparente,
legate de nişte stâlpi furibunzi…
Cum nimic nu mai e
durabil,
speranţele se năruie,
şi nici trecutul nostru
nu mai vrea să ne ştie,
şi rămânem, orfani,
cu ochii la icoane…