Vara lui 1974 – manifestaţie de bucurie faţă de naţionalizarea băncilorImediat după Revoluţia Garoafelor Roşii de la 25 aprilie 1974, Portugalia a intrat într-o zonă cenuşie, dominată de convulsii sociale şi politice. Ne aflăm în plin Proces Revoluţionar în Curs de desfăşurare (PREC).
La un pas de Republica Comunistă Portugheză
Puterea a fost preluată de o Juntă a Salvării Naţionale constituită din militari dar Mişcarea Forţelor Armate, care a iniţiat lovitura de stat, şi-a continuat activitatea sub forma unei Comisii de Coordonare. Iar această conducere bicefală a creat câteva probleme, printre care una crucială: cine urma să guverneze Portugalia?
Junta dorea organizarea de alegeri libere care să fi dus la un guvern legitim, în timp ce majoritatea membrilor MFA era de părere că puterea trebuia să fie exercitată de către militari. Cum era de aşteptat, partidele de extremă stânga dictau sentenţios că “poporul e suveran” cu ajutorul MFA.
Toate aceste fricţiuni au durat doi ani de zile în care s-au perindat la conducerea Portugaliei nici mai mult nici mai puţin de şase guverne provizorii, instalate şi demise prin lovituri şi contra-lovituri de palat.
Din lac în puţ: dictatura proletariatului
A fost o perioadă extrem de conturbată, cu arestări şi un control total al mass-media din partea regimului militar controlat de Partidul Comunist Portughez.
Dar forţele de dreapta nu renunţaseră la ideea de a prelua puterea. Pe ascuns şi în colaborare cu dizidenţi ai forţelor armate, pregătesc două lovituri de stat care sunt, însă, contracarate.
Iar învingerea tendinţelor de dreapta dă noi forţe clasei muncitoare care începe o campanie agresivă şi susţinută de ocupare a terenurilor, a caselor şi a marilor întreprinderi. În această perioadă sunt naţionalizate băncile şi sunt confiscate terenurile agricole în numele Reformei Agrare şi apar, în buna tradiţie bolşevică, şi primele C.A.P-uri.
Primele alegeri democratice
În noiembrie 1974, la insistenţele lui Mário Soares, figură socialistă de importanţă maximă în istoria contemporană a Portugaliei, fusese aprobată Legea Electorală pe baza căreia au fost organizate primele alegeri libere la data simbolică de 25 aprilie 1975.
Dominate de disputele, chiar şi fizice, dintre socialişti şi comunişti şi dintre partidele de dreapta şi cele de stânga, primele alegeri sunt câştigate de Partidul Socialist, urmat de Partidul Popular Democrat, de centru-dreapta. Dar rezultatul nu a fost acceptat de preşedintele Francisco da Costa Gomes care instalează un guvern provizoriu, al şaselea şi ultimul, de sorginte socialistă.
Atât populaţia cât şi armata se vedeau împărţite între două idealuri: cel de stânga şi cel al politicilor sociale moderate. Drept urmare, portughezii mai dezbinaţi ca niciodată, intoleranţi şi agresivi, se află la marginea unui război civil.
Posturile de radio, controlate de extrema-stângă, incită permanent la revolta populară. Portugalia este bântuită de un val de violenţă fără precedente, printre care şi un atac al Ambasadei Spaniei care este incendiată şi pustiită. Apar şi primele organizaţii teroriste de dreapta care atacă sediile Partidului Comunist.
Restaurarea democraţiei
În vara fierbinte a lui 1975 existau, practic, două curente: unul, sprijinit de PS care susţinea o soluţie parlamentară şi terminarea revoluţiei şi altul, susţinut de comunişti, care doreau o revoluţie continuă până la alinierea Portugaliei cu politicile de la Moscova.
Factorul esenţial, care a rezolvat impasul, a fost alierea reprezentanţilor fostei burghezii cu Partidul Socialist şi cu facţiunea echilibrată a forţelor armate. Cu toţii se pregătesc pentru lovitura finală de la 25 noiembrie 1975.
Lovitura de stat de atunci a institutionalizat scena politică democratică în Portugalia aşa cum există ea până astăzi: alternanţa la putere dintre PS, de centru-stânga, şi PSD, de centru-dreapta, în timp de Partidul Comunist a fost redus la un rol rezidual.
Esenţial pentru succesul revoluţiei şi al democraţiei în Portugalia a fost transformarea Partidului Socialist condus de Mário Soares, dintr-un partid radical, aliat al Partidului Comunist al lui Álvaro Cunhal, într-un partid de stânga modern, asemănănător celorlalte partide socialiste din occident.
Un accident cu multe semne de întrebare
O nouă pagină neagră în istoria Portugaliei avea să fie scrisă în 1980. Francisco Sá Carneiro era prim-ministru, şi unul dintre politicienii cei mai apreciaţi. Pe data de 4 decembrie 1980, Sá Carneiro, împreună cu iubita sa dinamarcheză, ministrul Apărării şi soţia acestuia, iau avionul spre oraşul Porto, în nordul Portugaliei pentru a participa la un miting electoral. La câteva minute după decolare avionul se prăbuşeşte şi toţi pasagerii mor.
Au fost nevoie câteva comisii parlamentare de anchetă şi peste douăzeci de ani de investigaţii pentru a ajunge la concluzia că, cel mai probabil, a fost vorba de un atentat. Concluzia pare de necontestat, mai ales datorită vestigiilor de explozibil descoperite la faţa locului.
Aeroportul internaţional din Porto, către care se îndrepta, a fost botezat, mai târziu, “Francisco Sá Carneiro”, în ciuda obiecţiunilor că ar fi cam de prost gust să dai unui aeroport numele unei victime într-un accident de aviaţie.
Pe calea cea bună
Încet, încet, democraţia portugheză şi-a găsit propria cale de a supravieţui şi de a evolua. Iar aderarea la Comunitatea Economică Europeană, actuala Uniune Europeană, a fost determinantă în dezvoltarea şi modernizarea Portugaliei, după cum vom putea constata din ediţia următoare!