ACUM.TV

Mihai Curagău împlinește 65 de ani pe 15 august

Cei care îl cunosc, spun despre Mihai Curagău că i-a fascinat de la prima vedere prin marea simplitate şi sinceritate actoricească. Marea lui putere artistică rezidă în optimismul şi colosala energie a sa, care îi permite în “Moliere” să-l facă pe… Moliere, în “Polobocul” – pe un ţăran fercheş de-al nostru, care aduce leit a Chaplin, în “Care-s sălbaticii” – pe un sălbatic veritabil…

Cu acest prilej, secretarul literar al Teatrului Satiricus I.L.Caragiale, Ion DIVIZA, i-a luat maestrului Mihai Curagău un interviu, pe care a avut amabilitatea să îl acorde şi publicaţiei ACUM.

Maestre, cum a fost să se întâmple, ca dintr-un actor academic, de pe scena Naţionalului „Mihai Eminescu”, să ajungi comediant în trupa unui teatru – nou şi aproape anonim, pe atunci – „Satiricus”, mai trăgându-ţi piciorul şi pe la Teatrul de Miniaturi al Televiziunii Naţionale?

– Dar cine-i deşteptul cela, să-l văd şi eu, care împarte artiştii în actori academici şi actori comici, adică în actori serioşi şi actori neserioşi?

De-ar fi numai unul din ăştia!… Drept că nu mai sunt atâţia câţi erau prin ’90, când ai făcut acel salto mortale în cariera artistică… De atunci, unii dintre oamenii noştri de teatru au mai coborât cu picioarele pe pământ, iar alţii… „din căruţa naţiunii”!…

– Timpul le pune pe toate la locul lor. Şi criticii care negau pe atunci lucrările noastre artistice trebuie judecaţi din perspectiva zilei de azi. În acea perioadă cu adevărat revoluţionară, când pe ruinele imperiului sovietic trebuia să clădim un stat nou, independent, naţional, cu o cultură modernă, europeană şi, totodată, naţională, autentică, era uşor să te rătăceşti. Din câte cunosc, şi în România s-au comis în acest sens destule greşeli.

Şi totuşi, publicul, dar şi colegii de breaslă, te apreciază, mai întâi de toate, ca actor de comedie. Ţin minte, la una din recepţiile organizate în cadrul festivalului de la Stockholm, 1996, unde, ca de obicei, ai avut o prezenţă scenică fulminantă, cineva dintre actorii noştri care cunoştea o boabă de engleză se căznea să le explice străinilor cine este Mihai Curagău pentru Republica Moldova cam în termenii următori: America – Charly Ceaplin, Franţa – Lois de Funes; Rusia – Iuri Niculin, România – Grigore Vasiliu Birlic, Moldova – Mihai Curagău.

– Eu aş zice s-o lăsăm mai moale, ca să nu ne învinuiască cineva de lipsă de modestie.

Te temi de invidioşi?

– De ce m-aş teme? N-am apreciat nicicând falsa modestie, în dosul căreia, de cele mai multe ori, se ascunde mediocritatea, făţărnicia. Dar n-am aprobat nici lauda de sine care, precum se ştie, nu miroase bine. Da, sunt în primul rând actor de comedie – şi mă bucur, şi mă mândresc cu asta. Harul îl am de la Dumnezeu şi de la părinţii mei – de ce m-aş dezice de el! Când am primit repartizare de la Institutul de Arte „Gavriil Muzicescu” la Teatrul Academic de Stat „A. S. Puşkin”, marele Valeriu Cupcea, regizorul şef al Naţionalului de atunci, a selectat un curs foarte serios: Andrei Băleanu, Veniamin Apostol, Victor Ciutac, Vitalie Rusu, Dina Cocea, Damian Dimitrov, Vladimir Cobasnean etc. Printre ei s-a nimerit, iată, şi un actor neserios – Mihai Curagău, cel mai tânăr din acel torent, copil de trupă, cum eram numit de unii. Mi-am început cariera de actor într-o trupă cu asemenea monştri sacri, precum: Valeriu Cupcea, Eugeniu Ureche, Chiril Ştirbu, Arcadie Plăcintă, Mefodie Apostolov, Gheorghe Hasso… Era nevoie, bineînţeles şi de un „michiduţă” printre ei. Şi în acest sens nu m-am dezminţit nicicând; mereu eram tentat să fac mai degrabă comedie decât dramă. Chiar dacă am debutat cu un rol foarte serios – Petka, în spectacolul „În numele revoluţiei, aminteşte-ţi” de M. Şatrov. Ştii că acest personaj avea misiunea grea şi responsabilă de a sta de vorbă cu marele conducător al popoarelor, Lenin?

Ştiu, cum să nu. Dar cum se înţelegeau, totuşi, ateul rus Petka cu moldoveanul Michiduţă, care nu era decât o superstiţie antisovietică dozată cu opiu pentru popor?

– Vorbeau în limba de comunicare interetnică!

Bună glumă, dar să revenim la oile noastre. Ştim că tocmai în perioada când a fost decretată limba română drept limbă de stat şi a fost introdus alfabetul latin, în viaţa culturală a republicii s-au întâmplat şi lucruri mai puţin inspirate, ca să zic aşa. De exemplu, după lungi şi controversate discuţii, a fost desfiinţată trupa Teatrului Naţional, procesul creării unei trupe noi fiind început din punctul zero. Crezi că a fost o eroare sau un scop bine determinat al unei anumite persoane, a unui grup de persoane?…

– Cred că au fost implicate mai multe persoane, fiecare dintre ele considerându-se, nu ştiu de ce, adevăratul şi unicul lider al Teatrului Naţional. De fapt, s-a întâmplat ceva mult mai grav. După moartea lui Valeriu Cupcea, care a fost personalitate de excepţie în mişcarea teatrală moldovenească, nu mai exista un lider de un asemenea calibru şi având autoritatea acestuia, capabil să preia timona Naţionalului şi să-l conducă mai departe. Şi atunci au apărut mai mulţi pigmei cu mari orgolii, fiecare din ei imaginându-şi că este persoana cea mai indicată de a aduce schimbarea prin transformarea Teatrului Academic sovietic într-un autentic Teatru Naţional. Cum s-ar spune, nu-i deloc rău să doreşti un asemenea lucru măreţ. Dar la dorinţă mai trebuie şi… putirinţă. Iar dacă nu e, atunci încep luptele intestine, ciocnirea de ambiţii neîmplinite… La noi, la moldoveni, mai ales în colectivele de artişti, acestea, din păcate, sunt lucruri obişnuite. Şi iată, deci, Teatrul Academic s-a împărţit în mai multe tabere care luptau ca în epoca primitivă – fiecare pentru a-şi promova căpetenia proprie. De aceea, zic eu, e greşită ideea că Teatrul Academic a fost distrus din afară. El s-a distrus dinăuntru, în lipsa unui lider veritabil.

Şi, dacă nu-i secret, din care tabără făceai dumneata parte şi cine vă era căpetenia?

– Eu, împreună cu alţi câţiva colegi, consideram că locul nostru este în scenă, dar nu în jocurile de culise, că misiunea noastră este de a crea, ci nu de a lupta pentru mai ştiu eu ce căpetenie ahtiată după putere, capabilă, de dragul unor vremelnice onoruri, să facă totul pentru distrugerea Teatrului Naţional.

Totuşi, sincer şi vorbind, trebuia Academicul desfiinţat sau nu?

– Aceasta-i altă întrebare. Problema nu ţinea de competenţa noastră, a actorilor trupei, ci de Ministerul Culturii, care trebuia să găsească un lider de creaţie de talia lui Valeriu Cupcea, capabil să domine din punct de vedere artistic, iar din punct de vedere administrativ, să astâmpere spiritele agresive ale acelor membri ai trupei, care nu s-au prea manifestat prin talent şi creativitate, ci doar prin mediocritate şi interese de grup.

Argumentele şi sugestiile dumitale, maestre, nu sunt lipsite de temei. Dar nu te-ai gândit niciodată că această situaţie de criză la Naţional putea fi creată artificial de slugoii regimului, de structurile securităţii, care erau interesate să dezbine şi să distrugă intelectualitatea artistică, colectivele de creaţie, în particular – avangarda societăţii în lupta pentru afirmarea idealului naţional?

– Că structurile oculte îşi făceau cum mult zel lucrul lor, nu încape nicio îndoială. Chiar e cazul să ne întrebăm ce se întâmpla în perioada anilor ’90, de apăreau atâtea conflicte dezastruoase în colectivele artistice şi se destrămau atâtea formaţii redutabile. Aceleaşi discordii le constatăm şi la teatrul „Luceafărul”, şi în ansamblul „Joc” al maestrului Curbet, şi în ansamblul „Plai” al lui Ştefan Petrache, şi în „Lăutarii” lui Botgros, şi în formaţia „Real” a lui Ion Suruceanu – pretutindeni dezbinări şi învrăjbiri care duc la desfiinţarea colectivelor. Pe de altă parte, acolo unde nu era posibil de a distruge colectivele din interior, la Uniunea Scriitorilor, de exemplu, sunt puse în aplicaţie alte scenarii satanice. Forţele oculte încearcă să distrugă, la propriu, personalităţile marcante: este lovit de un autocar Dumitru Matcovschi, este bătut până la moarte lângă blocul unde locuia Ion Gheorghiţă, este radiat mortal primarul Nicolae Costin şi alţi funcţionari ai municipalităţii, sunt maltrataţi fizic Gheorghe Vodă, Nicolae Dabija, Leonida Lari s.a. Sunt fapte incontestabile, care vorbesc de la sine. Totuşi, nu putem trece cu vederea nici contribuţia oamenilor noştri, a mediocrităţii noastre artistice.

Cât de periculoşi sunt aceşti oameni lipsiţi de talent, dar ambiţioşi, pentru dumneata personal?

– Pe mine aceştia n-au cum să mă atingă. Harul pe care mi l-a dat Cel de Sus nu mi-l ia nimeni. De muncit, ştiu cum să muncesc şi îmi place să muncesc. Problema cea mare e că aceste mediocrităţi artistice agresive afectează întreaga societate. Ce înseamnă un astfel de ipochimen pentru societate? El este ca o bombă cu efect întârziat. El îi va distruge pe toţi acei care reuşesc să creeze ceva, să contribuie la prosperarea artei naţionale. Adu-ţi aminte ce au făcut aceşti artişti mediocri şi oameni răi la fondarea „Satiricus”-ului. Noi veneam pe un loc nou, nepopulat artistic, pe cont propriu, cu forţe proprii, nu furam de la nimeni, nu încurcam nimănui – şi, cu toate acestea, câtă ura, câtă bârfă am avut de înghiţit, câte lovituri, din faţă şi din spate, am avut de suportat. Binevoitorii care îmi veneau pe atunci cu tot felul de vorbe – că trebuie să las Academicul, că locul meu e numai la „Satiricus” etc. – , cu aceeaşi ură bine camuflată astăzi încearcă să mă convingă că am greşit în alegere, că nu e locul meu aici, că trebuie să las acest teatru şi să revin la Naţional. Şi cine credeţi că-mi vorbesc aceste lucruri? Nişte neisprăviţi, care de-a lungul vieţii lor n-au reuşit să producă absolut nimic nici în artă, nici în afara ei.

Şi, totuşi, de ce nu ai plecat de la ”Satiricus”? Eşti în trupa acestui teatru de circa două decenii, adică aproape tot atâţia ani câţi ai lucrat la Naţional. Ce te-a ţinut în acest colectiv? De ce ai rămas pentru totdeauna la „Satiricus I.L.Caragiale”?

– Am să-ţi spun, dar, te rog, să nu mă înţelegi greşit. M-am simţit bine la Academic, nu-i vorbă, însă acolo eu eram, pur şi simplu, un angajat oarecare, actorul Mihai Curagău, adică. La „Satiricus”, însă, mă simt stăpân pe situaţie, creator, în primul rând, sunt maestrul Mihai Curagău cu care se socoate fiecare artist, mai tânăr sau mai în etate. Mă bucur să văd că nu doar eu mă simt aşa, adică stăpân pe situaţie şi creator, aceasta se referă şi la colegii mei mai tineri: Vasile Caşu, Valentin Delinschi, Elena Oleinic, Irina Rusu, Lilia Cazacu, Viorel Cornescu, Vitalie Ţapu, Igor Mitreanu, într-un cuvânt, la toţi actorii trupei. E foarte important să te simţi un creator în teatrul tău, nu doar un executant al indicaţiilor parvenite de la fel de fel de şefuleţi numiţi prin ordin de sus. Şi acum te întreb eu: după ce am fost un timp, în perioada de aur a lui Valeriu Cupcea, educat în acest spirit, care domneşte azi la „Satiricus I. L. Caragiale”, puteam oare să optez atunci, în 1990, pentru un rol de executant al ordinelor unui sau altui şefuleţ înscăunat, fără aprobarea noastră, de Ministerul Culturii?

Ai întors-o ca la Ploieşti, maestre. Dar să revenim la creaţia domniei tale. Nu crezi că la Academic ai fi avut roluri mai multe şi mai importante decât la „Satiricus I. L. Caragiale”?

– Nu cred, deoarece am urmărit atent evoluţia şi perspectiva Teatrului Naţional de la ’90 încoace. Cu siguranţă, Curagău nu ar fi fost nici cap de afiş, dar nici preferatul regizorilor de la Academic.

Chiar n-ai simţit în acest răstimp niciun grăunte de regret sau invidie, gândindu-te că, eventual, puteai să fii şi azi actor al Naţionalului?

– Nici regret, nici invidie. Dimpotrivă, trăiesc doar clipe de satisfacţie şi de împlinire sufletească, dacă mă gândesc la rolurile pe care le-am jucat în această perioadă, adică în cei mai frumoşi şi mai productivi ani… Flaubert scria undeva că omul începe a crea cu adevărat la 50 de ani, iar eu mi-am sărbătorit acest jubileu anume la „Satiricus”, interpretând rolul marelui dramaturg Moliere în spectacolul „Comediantul” de M. Bulgakov. Acest eveniment l-am trăit în anul 1993 şi iată, deja de 15 ani joc acest rol care m-a marcat profund. Spectacolul „Comediantul” („Moliere”) nu a lipsit în nicio stagiune din repertoriul activ al teatrului.

Şi acum, dacă tot suntem într-o zonă de sinceritate, o întrebare provocator de sinceră: ce te-a făcut, totuşi, în 1990 să crezi în regizorul Grecu?

– Cu siguranţă, a fost un risc pentru mine. Am reluat, în cariera mea artistică, totul de la început, practic de la zero, cu o trupă nouă, încă anonimă, cu actori foarte tineri şi neexperimentaţi (media de vârstă – 19 ani), cu un regizor la fel de tânăr (30 ani) şi radical prin conceptul său artistic… Da, a fost un risc, însă, vorba ceea, cine nu riscă, nu bea şampanie.

Ai avut în aceşti ani multe ocazii de a bea şampanie?

– Realitatea a demonstrat că teatrul în care nu credea ministerul culturii a ajuns să efectueze turnee în SUA, Franţa, Suedia, Germania, Spania, Grecia, Irak, România, Ungaria, Bulgaria, Ucraina… Şi pretutindeni trupa a fost apreciată de spectatori la cea mai înaltă cotă, chiar dacă publicul din străinătăţi e mult mai umblat pe la spectacole decât al nostru, mai ales cel de la sate, care este totalmente lipsit de posibilitatea de a merge la un teatru.

Apropo de turnee. Până a ajunge la „Satiricus”, n-ai fost nicăieri în turnee peste hotare, decât poate la Moscova. Acum, după ce ai călătorit în atâtea ţări, spune-mi care turneu, care ţară anume te-a impresionat cel mai mult?

– Sincer vorbind, cel mai mult m-a impresionat turneul în Irak, la Bagdad. A fost emoţionant spectacolul prezentat în antica cetate a Babilonului. Există, probabil, o strânsă legătură psihologică între popoarele noastre, nişte coarde sensibile ale sufletului care rezonează aproape identic… În folclorul nostru predomină doinele şi cântecele lirice. Irakienii, de asemenea, sunt foarte receptivi la cântecele triste. Şi creduli, şi blânzi, şi, era să zic, mioritici. Probabil de aceea au tiranii un asemenea succes în patriile noastre. La ei, un Sadam Husein, la noi, un Bodiul, un Ceauşescu…

Maestre, îmi pare că ne îndepărtăm de subiect. Despre dictatori sper să discutăm cu altă ocazie. „Dictatorul” lui Andrei Strâmbeanu abia de a văzut lumina rampei, iar „Caligula” lui Yozef Tomann, spectacol în care îl joci pe dictatorul Tiberius, mai e în repetiţie. Acum, însă, la această nouă aniversare, în pragul celor mai frumoşi ani din viaţă – iar aceştia sunt, deja o spun eu, cei de la 65 şi până la 100 – îţi dorim, iarăşi şi iar, sănătate şi roluri mari, aşa cum au fost toate cele jucate de domnia ta până în prezent… Să ne trăieşti, maestre!

Acest articol a fost publicat duminică, 10 august 2008 la rubrica Scena si Ecranul.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.