Ceremonia de deschidere de la Beijing a fost cea mai scumpă din istoria olimpică„China este un colos în mişcare” (Alain Peyreffite)
Una dintre cele mai vechi civilizaţii ale umanităţi şi-a putut, pentru prima oară, exhiba – nu fără ostentaţie – gradul de prosperitate la care duce hărnicia şi patriotismul unei naţiuni. O hărnicie ghidată îndeaproape, unde interesul naţional primează fără partaj, unde normele unui partid unic, PCC, sunt aplicate ad litteram, fără să se ţină cont de socotinţa populară. Alminteri spus, unde termenul de democraţie îşi pierde, o bună parte, din valoarea semantică, prefigurată de gândirea occidentală.
Unii observatori, mai puţin pătimaşi, se întreabă dacă, 1 miliard 300 de milioane de suflete, ar fi putut ajunge la aceste rezultate economice epustuflante, într-un timp atât de scurt, în prezenţa unui noian de opţiuni politice(partide) nombrliliste, trăgând fiecare cuvertura pe propriile convingeri…?
Chiar trudindu-mi mintea, exemplele nu-şi fac apariţia.
J.O. – sărbătoare de miliarde
O ceremonie olimpică, unde planetarii îşi dau mâna fără să şi-o muşte, merită tot aurul din lume. China i-a rezervat numai „bagatela” de 43 de miliarde de dolari, sumă ce-i va asigura, probabil, mult timp, un meritat prestigiu, mai ales dacă ingeniozitatea îi va permite un grad de toleranţă superior, dincolo de concesiile circumstanţiale practicate înaintea marii competiţii.
Cine şi-ar fi imaginat că după revolta studenţilor din piaţa Tainammen, din 1989, care, prin violenţa reprimării, a marcat spiritele multora dintre noi – mai cu seamă a decembriştilor români, cei care la finele aceluiaşi an, şi-au încercat norocul strivind dictatura – colosul s-ar mai fi uitat în ochii lumii ?
Occidentalilor, care se îndoiau, se ofuscau, gesticulau, vroind să exporte acolo valorile lor, academicianul Alain Peyreffite, sinolog de înaltă competenţă, le-a răspuns: „China este raţiunea de a fi China; a nu admite acest principiu, înseamnă a derezona” .
Într-adevăr, China este o civilizaţie în mers, ataşată voinţei de a rămâne ea-însăşi. O ţară, de care am putea spune, că ea însăşi reprezintă o civilizaţie.
În 2001, când i s-a încredinţat organizarea J.O.,2008, „Imperiul de mijloc”, a promis marea cu sarea, făgăduială onorată în mare măsură, oferind tradiţiei olimpice, una din cele mai somptuoase structuri de desfăşurare a sportului din istoria olimpiadelor.
Miză în scenă cinematografică
Cine altul decât celebrul realizator de film Zhang Yimou („Cetatea interzisă”, fiind ultimul film al maestrului) ar fi putut realiza o astfel de frescă istorică ? 5000 de ani de istorie, într-o sinteză de 50 de minute de pură emoţie estetică, la care cineastul a lucrat în secret trei ani, dirijând la baghetă un batalion de 15.000 de participanţi.
Rezultat, o sincronizare cvasi absolută a masei de dansatori acrobaţi, susţinuţi de emisiunea sonoră a tamburelor, personaje suspendate cu fire invizibile, evoluând deasupra spectatorilor, corpuri în alb alcătuind porumbelul păcii, o balenă uriaşă care-şi face apariţia în mijlocul stadionului „cuib de pasăre”, construcţie de o impresionantă originalitate, şi atâtea alte scene, unele mai izbutite decât altele, la toate acestea adăugându-se o demonstraţie pirotehnică de o rară frumuseţe, specialitate chinezească prin excelenţă.
Spectacolul grandios, s-a încheiat cu imnul olimpic interpretat cu brio de vocile sopranei britanice Sarah Brigtman şi a cântăreţului chinez Liu Huian, secundaţi de întreaga masă a spectatorilor, nu mai puţin de 80.000.
Nu văd de ce unii jurnalişti, cu humorul în cârje, semnalează ironic lacrimile de emoţie ale Preşedintelui Băsescu în faţa inei realzări atât de impresionante. Ca şi când astfel de vibraţii sufleteşti ar fi nedemne de funcţia prezidenţială.
Defilarea surâzătoare al delegaţiilor sportive
Cele 204 delegaţii, reprezentând 204 State participante, s-au succedat, în ordinea alfabetului chinezesc şi într-o excelentă bună dispoziţie, sub aplauzele entuziaste ale unui public numeros de aproximativ 160.000 de persoane.
Boicotul anunţat, din cauza conflictului tibetan, s-a limitat la o minoritate de absenţi din rândul personalităţilor de marcă; 80 de şefi de Stat şi de guvern, au onorat cu prezenţa lor festivitatea de deschidere a J.O., nelăsându-se impresionaţi nici de prorocii ce sugerau boicotul, nici de şantajele cu atentate ale islamiştilor.
În schimb, unele reacţii naţionaliste chinezeşti, încurajate de clanul conservator din PCC, n-au putut trece cu vederea afrontul la adresa făcliei olimpice din capitata franceză şi, evident, nici pretinsul raport dintre prezenţa preşedintelui Nicolas Sarkozy la Pekin şi conflictul din Tibet. Astfel, afirmaţii de genul: „După terminarea J.O., Franţa va fi măturată în afara Chinei…” au circulat în primele zile, dând naştere la o formă de zizanie propagandistică, departe de spiritul olimpic.
„Prima raţiune pentru care sunt eu aici – s-a explicat preşedintele Sarkozy – este încurajarea sportivilor francezi…”
Ideea că intenţiile preşedintelui francez vizau, în acelaşi timp şi restabilirea destinderii dintre cele două naţiuni, nu mai poate fi pusă la îndoială.
Făcând ochi dulci Chinei şi preşedintelui Hu Jintao, Nicolas Sarkozy s-a gândit desigur şi la necesitatea schimburilor economice cu a treia putere economică mondială, ţinând cont, în acelaşi timp, de greutatea pe planul diplomatic ce-o reprezintă China în soluţionarea diferitelor conflicte.
Asupra Darfurului sau chestiunii iraniene, asupra crizei nord-coreene, sau a dramei afgane, prin influenţa sa asupra Pakistanului, Pekinul deţine o cheie de prim interes.
Chiar dacă J.O. 2008 au un caracter pur sportiv şi competitiv, nu poate scăpa nimănui rolul politic la care o astfel de manifestaţie se pretează .