Mário Soares (în stânga) semnează Tratatul de aderare al Portugaliei la CEEDupă ieşirea din dictatură şi perioada tulbure a primilor ani de democraţie, Portugalia şi-a pus toate speranţele în Comunitatea Economică Europeană, profitând de poziţia sa geografică. Devenise evident că portughezii nu puteau fi izolaţi la marginea Europei.
Cu jalba la FMI
Perioada de adaptare a Portugaliei la criteriile de aderare ale CEE a durat opt ani, putând fi împărţită, din punct de vedere economic, în patru perioade.
Prima a fost cea de normalizare, în anii 1976-1977, perioadă caracterizată prin recucerirea încrederii oamenilor de afaceri, prin restaurarea condiţiilor de funcţionare a întreprinderilor şi prin încercarea de a controla datoriile externe.
Această tendinţă s-a accentuat în anii 1978-1979, când Portugalia s-a văzut nevoită să recurgă la împrumuturi externe şi să încheie un prim acord cu FMI.
În a treia perioadă, 1980-1983, ca urmare a politicii expansioniste şi a crizei internaţionale, portughezii trec printr-o nouă etapă de sacrificii şi greutăţi.
În sfârşit, în a patra perioadă, în anii 1983-1984, Portugalia a încheiat un al doilea acord cu FMI care a ajutat-o să-şi reechilibreze datoriile externe.
După ploaie şi furtună mai vine şi vreme bună!
Tratatul de aderare al Portugaliei a fost semnat pe 12 iunie 1985 de primul-ministru de atunci, Mário Soares, care declara că intrarea în CEE reprezenta pentru portughezi o “opţiune fundamentală pentru un viitor de progres şi modernitate”.
Portugalia, însă, era o ţară înapoiată, fără infrastructuri. Distanţa de 300 de km dintre principalele oraşe Lisabona şi Porto se făcea în circa şase ore pe şosele naţionale cu numai două benzi.
Ţara se baza pe agricultură iar portughezii erau dintre popoarele cele mai analfabete din Europa. Astfel încât fondurile europene care au început să curgă râuri, râuri au fost folosite pentru edificarea unei Portugalii moderne
Omul potrivit la momentul potrivit
Declaraţia lui Mário Soares avea să devină realitate, însã, sub “domnia” altui prim-ministru: social-democratul Aníbal Cavaco Silva, tehnocratul cu figură posomorâtă şi voce răguşită care a condus Portugalia cu două majorităţi absolute.
Povestea vieţii lui Cavaco Silva ne stârneşte comparaţii evidente cu viaţa lui Salazar. Amândoi provin din familii sărace, catolice din mediul rural şi amândoi se disting ca elevi.
Ca şi Salazar, Aníbal Cavaco Silva va urma cariera de economist, ministru de Finanţe şi, mai apoi, prim-ministru. Ambii sunt priviţi drept providenţiali pentru perioada în care au condus Portugalia.
Dar ceea ce-i distinge este mult mai important decât ceea ce-i apropie: spre deosebire de Salazar, Cavaco Silva a fost dintotdeauna un democrat. Iar acum, în calitate de preşedinte al Portugaliei, este garantul suprem al Constituţiei portugheze (care a stat, dealtfel, la baza Constituţiei post-decembriste a României).
Profitând, desigur, de infuzia de capital din partea CEE, Cavaco Silva a aplicat un plan bine gândit de modernizare a infrastructurilor. Criticii de stânga l-au acuzat, însă, că a aplicat politica betonului armat, în loc să pună accentul pe dezvoltarea resurselor umane.
Cert este că Portugalia a cunoscut o perioadă înfloritoare iar nivelul de trai s-a îmbunătăţit considerabil.
Dezamăgirea Guterres
Consumat de zece ani de guvernare, Cavaco Silva a cedat locul guvernării socialiste a lui António Guterres, privit la început cu multe speranţe. După răceala guvernării social-democrate, Guterres, care a câştigat alegerile din 1995 şi 1999, aducea un stil nou: dialogul, concertarea sociala, reconcilierea deveniseră cuvinte la modă.
Sunt lansate numeroase programe sociale şi educative iar Administraţia Publică devine un aparat din ce în ce mai greu de suportat de la bugetul de Stat.
Dar un gest neaşteptat va marca sfârşitul epocii Guterres: supărat ca un copil pentru că a pierdut alegerile locale din 2001, Guterres îşi ia jucăriile şi îşi dă demisia, declarând că ţara a ajuns într-o mlaştină.
După o perioadă de distanţare, Guterres a reapărut în anul 2005 pe scena politică şi socială internaţională în calitate de Înalt Comisar ONU pentru Refugiaţi.
Tânăra speranţă Durăo Barroso
De căderea socialiştilor a profitat, din nou, PSD care l-a adus în lumina reflectoarelor pe José Manuel Durăo Barroso, o tânără speranţă a politicii portugheze.
Cariera politică a lui Barroso începe în tinereţe, ca militant al unui partid de extremă-stângă cu influenţe maoiste. Dar în 1980 se înscrie în PSD, principalul partid portughez de dreapta.
Participă la al doilea guvern al lui Cavaco Silva, în calitate de Ministru de Externe, iar calităţile sale de negociator sunt remarcate la nivel internaţional. Barroso devenise deja, la World Economic Forum din 1993, unul dintre nominalizaţii “Global leaders for tomorrow”, fiind considerat o “stea politică”.
Ca prim-ministru al Portugaliei, timp de doi ani, Barroso a aplicat politici de restricţii bugetare şi s-a remarcat datorită susţinerii conflictului din Irac, împotriva opiniei publice portugheze.
Deşi, după cum se ştie, n-a fost prima opţiune la ocuparea funcţiei de preşedinte al Comisiei Europene, Barroso hotărăşte, totuşi, săaccepte invitaţia şi-şi prezintă demisia în iunie 2004.
Portugalia, astăzi
Alegerile din 2005 au fost câştigate, după cum era de aşteptat, de PS, condus de José Sócretes, unul dintre delfinii lui António Guterres.
Cu un stil amestecat între Guterres şi Cavaco, împletind politicile sociale cu rigoarea tehnocratică, Sócrates reuşeşte să se menţină la guvernare, şi în topul preferinţelor electorale, în ciuda câtorva măsuri mai puţin populare determinate de nevoia de a reduce drastic deficitul bugetar.
Portugalia, deşi mică şi izolată la marginea Europei, este, astăzi, o ţară respectată pe scena politică internaţională.
Pe plan intern, politica se joacă cu reguli şi respect reciproc. Iar bunul-simţ şi educaţia reglementează relaţiile dintre instituţiile statului.
În Portugalia, chiar dacă nu-ti place de preşedinte sau de prim-ministru, poţi să-i critici, dar nu-i înjuri ca la birt. Din respect pentru instituţia pe care o reprezintă. Iar aceasta, dragi cititori, este un capitol la care România încă mai are de învăţat.