A fost de ajuns sa vad, cu ceva ani in urma, imaginea parca de pe alta lume a unei cascade ce isi arunca apele de pe coasta unei stanci in hăul unui ocean, ca sa ma intreb, fascinata, unde se afla o asemenea bijuterie a naturii. Si sa decid, pe loc, ca am sa calatoresc pana la ea, sa ii simt indeaproape prezenta magica.
Cautarile online m-au dus la Insulele Faroe, un arhipelag de 18 insule aflat in nordul Oceanului Atlantic, cam la jumatatea distantei dintre Islanda si Norvegia. Iar cand vremea a venit, mi-am facut bagajele si am plecat. Eram inarmata cu o multime de imagini incantatoare gasite pe Internet si copiate pe telefon, al caror corespondent real eram chitita sa il gasesc cu orice pret.
Am aterizat pe aeroportul Vágar, singurul aeroport din insule, intr-o dimineata insorita de septembrie. Zborul direct din Copenhaga durase un pic mai mult de doua ore. Tropoteam de incantare, dar si de neliniste, caci eram singura, doar eu si visele mele adunate in rucsacul ce ma insotea pretutindeni. Nu ma consider o turista, nu mi se potriveste cuvantul, caci nu m-am inregimentat niciodata in marea armata a turistilor standard. Sunt mai degraba o visatoare si o calatoare pe aceasta planeta minunata, pe ale carei taramuri mai putin umblate imi port in contemplare pasii si spiritul. Si iata ca am ajuns fizic si aici, in Faroes, unde gandurile imi calatorisera liber in ultimele luni, anticipand fascinatia ce avea sa ma cuprinda.
Aveam sa petrec o saptamana intr-o cabana idilica in apropiere de Bøur, o mica asezare aflata nu departe de aeroport, pe insula Vágar. Cabana apartinea unui cuplu de faroezi, cu nume frumoase vikinge, Anita si Tróndur, ce locuiau in Bøur, si care construisera in scopuri turistice patru cabane pe malul oceanului. Cabanele, cu acoperisuri verde de iarba, se deschideau catre o vedere absolut incantatoare (de unde si numele foarte potrivit al proprietatii, “The View”), care, uimire!, era una dintre imaginile copiate de mine pe telefon. Deci primul loc fusese gasit si bifat, chiar din prima mea zi acolo. Calatoria mea incepea incurajator!
Cabanele erau echipata cu toate cele necesare unei intregi familii: doua dormitoare la etaj, iar la parter o bucatarie, baie si un living room spatios, cu podeaua acoperita cu piei blanoase de oaie, ca sa nu uiti unde te afli. Caci Insulele Faroe chiar asta inseamna, “Insulele Oilor”, asa cum sugereaza denumirea in daneza, Færøerne, provenind din vechiul cuvant norvegian fær – oaie si øerne – pluralul articulat al cuvantului danez ø – insulă.
Am invatat repede cum sa navighez prin insule. Stabileam de dimineata destinatiile zilei si, dupa o cana mare de cafea cu lapte, o porneam la drum. Bineinteles, prima destinatie a fost cascada Múlafossur, de la care a pornit, cu ceva timp in urma, visul meu. Si cat de mult m-a lovit inefabila ei frumusete…De cand calatoresc am invatat ca realitatea locului la care am tanjit printr-o imagine, este, in fapt, mult mai fascinanta decat reveria care m-a purtat catre ea. De cate ori nu mi s-au umplut ochii de lacrimi si sufletul de emotie cand am ajuns, in sfarsit, intr-un loc la care am visat vreme indelungata cu ochii deschisi…
Serile le petreceam intr-o atmosfera bucolica in cabana inconjurata de neguri, cu rapaitul ploii in geam si zgomotul vanturilor aprinse ce maturau coasta deschisa spre ocean. Proprietarii lasasera in cabana mai multe borcanase de sticla cu lumanari inauntru, pe care le aprindeam seara, sa imi incalzeasca solitudinea, solitudine pe care o imbratisam cu totul si de care ma atasasem ca de o prietena buna. Cum soseam acasa din periplurile mele, imi lasam bocancii la usa, ma eliberam de hainele umezite de ploile ce ma gasisera pe drum, faceam un dus cald si alunecam in pijamaua mea foarte canadiana, cu desene colorate cu elani. Ma inveleam bine intr-unul dintre flanelele crosetate de bunica Anitei din lana oilor insulelor, si care erau puse la dispozitia oaspetilor cabanei, imi turnam un pahar de vin rosu, ma asezam in fotoliu si citeam pana tarziu in noapte…
N-am sa povestesc, pe zile, caile pe care le-am urmat. Au fost multe, seducatoare, aproape ireale. Si am reusit sa gasesc, unul cate unul, toate locurile pe care le-am adunat in imagini pe telefonul meu. Bisericuta alba, cu acoperis de iarba, construita in 1858, aflata in micuta asezare Saksun. Satucul Gjógv, cea mai nordica asezare a insulei Eysturoy, cu casutele lui colorate si cheile stancoase ce il leaga de ocean. Tjørnuvík, un orasel aflat in punctul cel mai nordic al insulei Streymoy, in care am ajuns pe ploaie si ceata, si unde vuietul salbatic al oceanului framantat de furtuna se spargea nelinistit la tarm. In multe locuri ajungeam cu greu, conducand pe sosele extrem de inguste, pe care putea circula la un moment dat o singura masina, sosele sapate pe margine de stanca, neprotejate in niciun fel de prapastia ce se casca intr-o parte. Din loc in loc existau spatii in care iti puteai retrage masina in caz ca o alta aparea din directie opusa. Totul era atat de nou pentru mine, atat de viu si alert, incat toata fiinta imi vibra la maxim, simteam cu intensitate ca traiesc si ca o fericire aproape stranie ma invadeaza salbatic si imi iese prin pori.
Insulele Faroe sunt o regiune autonoma a Regatului Danemarcei, cu capitala la Tórshavn, cel mai mare oras al arhipelagului, situat pe coasta de est a insulei Streymoy. Majoritatea insulelor sunt legate intre ele prin poduri si tunele sapate in stanca sau pe sub apa, dar la cateva se poate ajunge doar cu feribotul. O astfel de insula este Kalsoy, unde se afla Farul Kallur (Kallur Lighthouse), devenit celebru datorita unor fotografii spectaculoase publicate de National Geographic acum cativa ani. In acest loc mi-am dorit neaparat sa ajung.
Blog-urile in care am citit despre drumetia la Kallur Lighthouse nu erau prea incurajatoare. Drumul nu e deloc marcat, si indicatiile tuturor erau sa pleci neaparat insotit in acest hike, caci in caz de vreun accident nefericit, nimeni nu va sti de tine in acea pustietate de capat de lume. Insulele Faroe sunt un loc garantat sigur, atat ziua cat si noaptea, in ceea ce priveste criminalitatea. Singura problema este vremea schimbatoare, supusa ploilor, vantului si cetii, ce pot schimba intr-o clipita seninul unei zile. Acum ploua, se lasa ceata si e vant, iar in cateva minute soarele rasare, curcubeul apare la orizont si vanturile se linstesc ca prin farmec. Uite, exact aici deasupra mea, poate sa ploua acum, in schimb la o suta de metri e soare. Merg spre soare, las ploaia in urma, si ma indrept spre un curcubeu rasarit ca prin farmec…insa acesta dureaza doar cateva minute, atat cat sa iti picteze sufletul in culori pastel. Apare, dispare, ca un zambet in culori al cerului.
Oh, curcubeiele din Insulele Faroe…Am vazut atatea cat mi-ar putea ajunge pentru o viata! Spiritul jucaus al insulelor le desena cu pensula la orizont, te lasa sa le admiri cateva clipe, dupa care, cu un chicot usor, sufla ca o adiere peste ele, sa le risipeasca in neant…Era magic.
Revenind la insula Kalsoy si la hike-ul catre Farul Kallur, pe insula Kalsoy se putea ajunge numai cu feribotul din Klaksvík, al doilea oras ca marime din insule, situat pe insula Borðoy. Plecau doar cateva feriboturi pe zi, la ore total nepotrivite pentru mine. De la cabana imi lua aproape doua ore sa ajung in Klaksvík, iar primul feribot al zilei pleca la ora 8:00 dimineata. Al doilea abia la ora 3:30 dupa-amiaza, ceea ce imi punea marea intrebare daca voi reusi in spatiul a trei ore sa gasesc drumul, sa fac drumetia si sa ma si intorc cu feribotul de 18:50, ultimul pe ziua aceea, ca sa nu raman izolata peste noapte pe o insula aproape nelocuita. Dar iata ca in toata aceasta dilema a mea am avut parte de o interventie divina, as putea spune, cu un zambet.
Norocul a facut sa intalnesc un cuplu de americani tineri, din Michigan, in Saksun, cu o zi inainte de planuitul meu hike pe insula Kalsoy. Am schimbat cateva cuvinte cu cei doi, Eric si Kallen. Eric se afla a treia oara in Faroes si cunostea destul de bine locurile. A doua zi, in jur de ora 3:00 dupa-amiaza, mi-am parcat masina in portul din Klaksvík, in asteptarea feribotului spre Kalsoy. In fata mea mai erau parcate doua masini, si m-am indreptat spre cea din fata mea, sa pun cateva intrebari. Mare mi-a fost bucuria si surpriza sa descopar ca in masina se aflau noii mei prieteni, Eric si Kallen, care mergeau exact acolo unde mergeam eu! Eric m-a asigurat ca el cunoaste bine drumul, sa ma tin dupa el si totul va fi bine. Zis si facut!
Traversarea pe ape a durat doar 20 de minute, si de cum a ancorat feribotul la mal, Eric a luat-o la goana cu masina, iar eu in viteza dupa el. Kalsoy e o insula mai izolata si foarte putin locuita. Peisajele sunt salbatice, de o frumusete ce iti taie rasuflarea, insa eu incercam sa ma concentrez cat mai mult la drum, caci soseaua era foarte ingusta si deseori traversata de oi plictisite, care iti puteau iesi in cale oricand. Eric conducea foarte repede, cu peste 100 km/ora, ceea ce pentru un astfel de drum e o nebunie, insa nu aveam de ales si trebuia sa ma tin vitejeste dupa el.
Am oprit in Trøllanes, o asezare de doua, trei case si o ferma, de unde incepea drumetia noastra. Locul era pustiu, nici tipenie de om la orizont, doar cateva oi risipite pe stanci. Nu stiu cum as fi ajuns la far daca Eric nu ne-ar fi calauzit pe acest drum pe care el il mai facuse de doua ori in trecut. Ne-a povestit, mie si lui Kallen, ca prima data cand a venit aici, a bajbait mult pana sa gaseasca locul, iar noi, in aceste conditii acum, nu aveam luxul timpului. Eram contra cronometru caci trebuia sa ajungem inapoi sa luam feribotul catre civilizatie.
Am petrecut aproape o ora pe varful stancii unde micul far singuratic se inalta nostalgic cu privirile catre ocean, ramas acolo in bataia vanturilor, ca un simbol al trecutului. Peste un timp au mai aparut alti doi calatori. Unul dintre ei, un irlandez plin de seva si viata, i-a cerut lui Kallen sa ii faca o fotografie din spate, in pielea goala, si ne-a explicat ca e fotografia lui simbolica din locurile pe unde calatoreste, asteptata de totii prietenii lui.
Pe drumul de intoarcere, facut din nou cu peste 100 km la ora, am mai avut timp sa ne oprim si in asezarea Mikladalur, unde extraordinara statuie a Femeii Foci se inalta nostalgica si impunatoare pe o stanca, cu spatele la ocean.
In ultima mea zi in insule, pe niste vanturi puternice de imi era teama sa nu fiu smulsa de pe pamant si aruncata in ocean, am facut un hike de vreo 10 km la cascada Bøsdalafossur si in jurul lacului Sørvágsvatn, cel mai mare lac din Insulele Faroe. Acesta este cunoscut si sub denumirea de Lacul de Deasupra Oceanului, datorita unei iluzii optice ce face sa para ca lacul se adaposteste in causul unor stanci, deasupra apelor oceanului.
Multe ar mai fi de spus despre frumusetea ireala pe care am descoperit-o acolo, in acele abisuri cuprinse de misterul ceturilor si al curcubeielor. Voi lasa insa fotografiile sa vorbeasca in locul meu, iar imaginatia privitorului sa ia singura avant. Si voi incheia cu niste versuri scrise inainte de a face aceasta calatorie, versuri pe care le-am trait cu adevarat in departarile fermecate ale insulelor din povestea mea.
Mersul pe un curcubeu
Merg pe un curcubeu cu pas ușor,
Atentă să nu-l frâng, să nu-l destram,
Pe puntea lui sunt doar un trecător,
Pe-al cerului plin de culoare ram.
În verde mă inund până la brâu,
Părul meu lung în galben îl deșir,
În albastru mă scufund ca într-un râu,
Iar roșu mă cuprinde în delir.
Merg pe un curcubeu cu pas ușor,
Atentă să nu-l frâng, să nu-l destram,
Pe puntea lui sunt doar un trecător,
Și alte griji sau gânduri n-am!
(Mai multe fotografii la acest link: https://photos.app.goo.gl/t3GDwfkdFMEPwNCg6)