Aniversarea unui secol de la sfârșitul Marelui Război este urmată de o serie întreagă de aniversări și comemorări, percepute ca atare în funcție de statutul de învingător sau învins, implicând națiunile și statele constituite de acestea în Europa Centru-Orientală și în Orientul Apropiat, pe ruinele imperiilor Austro-Ungar, Otoman și Rus. Specificitățile social-politice, culturale și confesionale, dar și un anume complex de superioritate originat în competiția medievală dintre cruciați și infideli, inspiră abordarea separată a celor două realități, chiar în condițiile în care actualitatea sugerează similitudini și dileme greu de acceptat pentru ambele părți.
Scrisul istoric românesc a privilegiat acest moment ca pe oportunitatea unei revanșe în relație cu alte domenii ale cunoașterii, opțiune favorizată de revirimentul interesului oficialității pentru potențialul de legitimitate furnizat de trecutul recent și în egală măsură de sensibilitățile renăscute ale publicului, confruntat cu dificultățile proiectului european și cu recursul la valorile identitare, cu reflecții introspective și excese izolaționiste, recognoscibile la toate națiunile implicate în evenimentele de care ne desparte un secol de istorie. În acest creuzet de interpretări oximoronice, apelul la spiritul critic pare mai curând un mijloc de a pleda pentru legitimitatea propriilor opinii, în condițiile în care subiectul antrenează o implicare personală imposibil de neutralizat, iar circumspecția istoricului este concurată de tentația libertății eseistului.
Istoria și cititorii săi
La prima vedere, interpretările scrisului istoric se circumscriu controversei care opune școala tradițională, perpetuând o lectură asupra trecutului în strânsă conexiune cu documentul scris, atât ca sursă primară a consemnării faptelor și oamenilor, cât și a tradiției istoriografice ante- și postbelice a adepților așa-numitei demitizări a trecutului, care privilegiază interpretări voit iconoclaste, mai atractive printr-o anume libertate a abordărilor cronologice și prin disponibilitatea spre speculația eseistică. Aceste orientări majore încorporează un anumit pluralism, în cazul celei dintâi pot fi remarcate opinii oscilând între investigarea cu acuratețea erudiției pozitiviste a unor evenimente mai puțin cunoscute ale istoriei anilor 1914-1918, reluarea ad litteram a unor teze ale istoriografiei național-comuniste din anii 80, dar o anume discreditare a percepției asupra unor evenimente cu adevărat unice, maculate prin excesiva instrumentalizare în folosul puternicilor clipei.
Astfel de opțiuni au dezavantajul de a afecta vizibilitatea unor încercări inspirate de spirit critic de aprofundare a semnificațiilor celor trei uniri succesive care au consacrat apariția României Mari. La rândul său, spectrul opiniilor încadrabile în tendințele reformiste ale scrierii și lecturii istoriei, acesta încorporează încercări de a aborda aspecte controversate ale acestei problematici, de la validitatea opțiunilor în favoarea unirii provinciilor istorice cu Regatul României la conduita publică și personală a protagoniștilor, până la căutarea cu orice preț a originalității sau a succesului economic prin formularea unor concluzii opuse tezelor devenite axiomatice pentru mentalul identitar românesc.
Spectrul interpretativ este completat de abordări regionale care constau în perpetuarea disputelor cu istoriografia maghiară, importante pentru o parte a istoricilor români din Transilvania, profesând o anume defensivă în raport cu revizionismul potențial al tezelor care au legitimat Tratatul de la Trianon, reexaminarea disputelor româno-sârbe pentru Banat sau aprofundarea celor două decenii de administrație românească în Basarabia.
Din perspectiva receptorului, subiectul Centenarului poate părea o chestiune superfluă, atâta timp cât evenimentele respective sunt binecunoscute celor interesați, iar revirimentul literaturii memorialistice din ultimele decenii a suplinit cezura generată de invazia ideologiei marxiste în istoria modernă și contemporană. În altă ordine de idei, o întrebare legitimă ar viza dreptul nostru de a sărbători ceva, în condițiile în care statul succesor al realității politice recunoscute prin Tratatul de la Trianon ocupă un loc cu totul nedemn în rândul statelor generatoare de migrație, iar cetățenii rămaşi pe loc devin captivi ai luptei dintre succesorii post-comuniști ai partidului unic și moștenitorii Securității care și-au transferat loialitatea formală de la marele vecin de la Răsărit la partenerul strategic euro-atlantic. Niciodată adepții teoriei statului eșuat nu au avut mai multe argumente decât azi, când autoritățile care impun utilizarea unei sigle legate de Centenar achiziționează tehnologie militară pentru a se apăra de inamici imaginari, dar administrează o infrastructură școlară și sanitară care amintește de România antebelică, în care reflecția intelectuală de înaltă calitate coexista cu analfabetismul de masă.
Seria contraperformanțelor de natură să trateze cu dușuri scoțiene orice tip de emfază patriotardă este completată de perpetuarea cu o perseverență demnă de o cauză mai bună a etatismului specific secolului al XIX-lea, socotit de birocrația centrală singura garanție a perpetuării puterii proprii, iar acest fapt a pus în eșec orice tentativă de reorganizare administrativă în forma regionalizării. Dacă relația stat-societate permite formularea unor concluzii descurajante, unitatea națională clamată la diverse ceremonii este pusă în cauză de mefiența reciprocă a locuitorilor celui mai mare stat din sud-estul Europei. Locuitorii din nordul și vestul României, regiuni mai industrializate și aflate în proximitatea Occidentului, îi disprețuiesc pe cei din sud și est, făcându-i responsabili pentru dificultățile întâmpinate în efortul de modernizare din ultimele decenii.
Toate aceste observații ar putea să pară cel puțin inoportune în acest moment aniversar, dar adevărul este o condiție sine qua non a meseriei de istoric și în egală măsură o profesiune de credință a oricărui patriot. Mai mult, contabilizarea sumară a eșecurilor suferite de generația aflată acum la maturitatea capacităților creatoare este o premisă favorabilă rememorării unor fapte încadrabile evoluțiilor anului 1918, iar această apropiere fără mânie și părtinire de istoria recentă poate fi o sursă de optimism, așa cum cinematografia legată de misiunile unor foști combatanți ai Războiului din Vietnam a putut alimenta încrederea americanilor în forțele proprii, într-un moment în care derapajele sistemului politic îi puneau în cauză credibilitatea.
Active și pasive la noi și la ceilalți
O primă considerație de natură să nuanțeze perspectiva sumbră a prezentului este aceea că românii nu sunt singuri în relație cu provocările actualității, mai exact cu capacitățile de a-și găsi locul și rolul într-o lume care părea că renunță la statul-națiune, dar care l-a reevaluat în contextul crizei de sistem resimțită de lumea liberală după 2007. Competitorii maghiari, partenerii cehi și polonezi, națiunile baltice, se confruntă cu tentația autarhiei în raport cu Europa după ceva mai mult de un deceniu de la integrare, cu pusee etno-centriste și cu tentația unor experimente politice iliberale.
Toate acestea sunt însă puse în umbră de dilemele Rusiei postcomuniste, care, ca de atâtea ori în istoria sa, oscilează între nevoia dezvoltării economice de natură să-i îngăduie valorificarea imenselor sale resurse materiale și umane și disponibilitățile conservatoare ale structurilor birocratice și militare, sau al națiunilor din Balcanii de Vest, angajate în dispute teritoriale de tot felul, cu participarea episodică a actorilor politici globali. La urma urmei, patrimoniul identitar al națiunilor europene este cea mai bună propagandă în favoarea amendării prejudecăților legate de disponibilitățile imperialiste ale unora sau altora, câtă vreme astfel de atitudini s-au manifestat în diverse momente la fiecare dintre ele. Un exemplu imediat este dat de tratativele interminabile legate de toponimul Macedonia, cel mai recent dintr-o serie în care figurează Ungaria Mare, Serbia Mare, România Mare iar Bulgaria și Grecia nu lipsesc din acest cortegiu.
La rândul lor, puterile învingătoare în Marele Război, aceleași, cu câteva notabile excepții, cu cele care au câștigat și următoarea conflagrație mondială, se confruntă cu manifestări separatiste precum cele din Scoția sau Italia, iar patria adoptivă a lui Columb face față cu dificultate provocării pasivului unor jurisdicții medievale insuficient încorporate în centralismul castilian. Blocajul instituțional care a transformat viața politică italiană într-o anecdotă în perioada Războiului Rece ignoră diviziunile care îi opun pe lombarzi locuitorilor din sud, iar Grecia se prevalează de poziția geografică și de apartenența la zona Euro pentru a amâna o soluție definitivă pentru incapacitățile sale sistemice. Nici aceste dificultăți pe care le înfruntă națiunile care au câștigat sau pierdut războaie mondiale, dar au gestionat mediocru lunga perioadă de pace care a urmat nu sunt cu totul noi, iar tranșarea prin soluții drastice a problemei nu s-a dovedit totdeauna cea mai rea dintre soluții. Nu trecuseră o sută de ani de la Declarația de Independență a Statelor Unite, când nordul industrial și vestul pionierilor se confruntau cu sudul plantatorilor liberali pentru dreptul statelor de a menține sclavia negrilor ca o expresie a autoguvernării locale, dar sfârșitul Războiului Civil a însemnat triumful paradigmei federale, care nu a mai fost pusă în discuție în mod serios.
Odată nuanțat acest complex al unicității, românii pot identifica în evenimentele anilor 1917-1918 motive de mândrie și surse de optimism, cu atât mai reconfortante cu cât acestea se găsesc în realități mult mai dramatice decât cele actuale. Unul din acestea, mai puțin frecventat de istoriografie datorită unei posibile interpretări defavorabile la adresa leadershipului, constă în vitalitatea demonstrată de națiune pe parcursul acestor ani. Categoriile sociale de regulă ignorate de istorie și-au demonstrat capacitatea de rezistență în condițiile în care armata de țărani lipsiți de instrucție școlară și militară, condusă de un corp ofițeresc loial și entuziast, dar pe care patru decenii de pace și superficialitatea conducerii politice îl lipsiseră de expertiza de care dispuneau forțele inamice, fără o infrastructura de război și precar înzestrată, reorganizată în grabă de misiunea militară aliată, s-a putut impune în fața primei armate a Europei în vara anului 1917. Istoricii interesați de aceste realități sunt datori să evidențieze importanța contribuției forțelor ruse aliate la apărarea a ceea ce mai rămăsese liber din teritoriul României și la victoriile de la Mărăști, Mărășești și Oituz, cu toată subversiunea revoluționară care transformase acești aliați într-o amenințare pentru stabilitatea politică a țării, la concurență totuși cu incapacitățile celor care avuseseră la dispoziție doi ani să pregătească intrarea României în război, dar se mulțumiseră să ducă negocieri de tip bizantin cu Antanta, lăsând soarta soldaților pe seama competențelor generalului Iliescu și ale ministrului Alecu Constantinescu, eroul relatărilor memorialistice ale lui Constantin Argetoianu.
Același soldat român a dat dovadă de o remarcabilă maturitate, cu atât mai onorantă cu cât se exprima în asemenea condiții, rezistând simplismului discursului revoluționar bolșevic, dar și exceselor naționaliste. Înaintarea trupelor române în Basarabia, Bucovina și Transilvania, nu a fost însoțită de acte de violență împotriva comunităților care deținuseră primatul politic în acele teritorii, iar excesele de slugărnicie precum dorința de a distruge cu tunurile statuia regelui Matya Corvinul, unul din simbolurile Clujului, și înlocuirea sa cu statuia regelui Ferdinand, menționată de regina Maria în memoriile sale, au rămas mai curând expresia unei nefaste perpetuări a spiritului fanariot. Admițând o concesie față de tentația speculativă, marea aventură pentru care pleda regina, în sensul evacuării României și opțiunea de a se deschide drumul cu sabia spre Țara Cazacilor ar fi fost o soluție mai onorabilă decât semnarea Tratatului de la Buftea, românii putând astfel figura alături de sârbii și grecii care rezistau la Salonic la Salonic și cehii care și-au deschis drumul spre casă prin Siberia amiralului Kolceak.
O altă caracteristică a unirii a constat în dezbaterea internă pe care viitoarea apartenență la România a provocat-o în rândul comunităților din provinciile istorice. Decizia în favoarea unirii nu a avut un caracter plebiscitar, iar faptul nu ar fi fost nici posibil, nici relevant, câtă vreme recunoașterea sa presupunea negocierea acordului puterilor învingătoare, dar controversele în legătură cu maniera de implementare a unirii, caracterul democratic și deschiderea față de drepturile minorităților reprezintă o dovadă a maturității elitelor politice românești, exprimată la nivelul unor elaborate legislative și acte administrative vizând organizarea unor instituții proprii, suficiente pentru a asigura ordinea și securitatea locuitorilor până la instituirea noilor autorități de stat. Și de această dată, această performanță s-a dovedit de scurtă durată, în sensul că birocrația Capitalei și proiecțiile sale politice au anihilat aceste experiențe și suportul lor economic constând în rețeaua de bănci ardelene care asiguraseră resursele Partidului Național Român și mijloacele prin care Astra și-a desfășurat activitățile de difuzare a mesajului identitar. Cu toate aceste impedimente, naționalii ardeleni și partenerii lor țărăniști au rămas, cu câteva excepții, atașați valorilor democratice, loialitate demonstrată de sacrificiul majorității promotorilor Unirii în temnițele comuniste.
Aniversarea este un moment potrivit și pentru un bilanț al eșecurilor, reliefate de altfel de generația tinerilor intelectuali români ajunși la maturitate în anii 30. Incapacitatea identificării unui model de dezvoltare economică durabilă, criza micii proprietăți țărănești, decăderea moravurilor publice și limitele regimului democratic, vulnerabil la abuzurile unor leaderi politici și ale unor membri ai familiei regale, refugiul unei părți a societății în contestația simplistă profesată de dreapta radicală și tentația unor colaborări infamante cu regimurile dictatoriale inspirate de aceasta, criza morală care a făcut ca România să nu se apere la Nistru, pe Tisa sau în Dobrogea, asemenea Finlandei lui Mannerheim, sunt păcate evocate cu stăruință de defetiști și de competitorii României, dar acest creuzet de succese repurtate in extremis și de contraperformanțe inspirate de imoralitatea elitelor și de slăbiciunile unei majorități prea adeseori tentată să-l aleagă pe Baraba reprezintă, nu o oră astrală sau un vis de veacuri, o clipă de viață trăită, frumoasă prin măreția și imperfecțiunea ei.
> (…) când autoritățile care impun utilizarea unei sigle legate de Centenar achiziționează tehnologie militară pentru a se apăra de inamici imaginari (! – vm), (…).
Am citit până aici şi am renunţat la Entuziasm, introspecție sau penitență, deoarece strecurarea unor idei ca cea de mai sus într-un text lung, format din fraze de până la 10 rânduri, m-a făcut să las această îndeletnicire altora mai indulgenţi şi/sau mai rezistenţi.
După ocuparea Crimeii şi intervenţiile lui Putin în estul Ucrainei, a vorbi despre „inamici imaginari” este echivalent cu a vorbi de exemplu despre fosta URSS ca despre o ţară eminamente pacifistă.
In sfarsit sunt in perfect acord cu D-ul Victor Manta !
Iată ce am citit pe acest sit: https://www.finanz.ru/novosti/aktsii/lavrov-zayavil-o-riske-voyny-s-ssha-1027510276?utm_source=smi2
„Lavrov a declarat că există riscul unui război cu SUA-(Лавров заявил о риске войны с США)”.
Această declarație a fost făcută de șeful Ministerului de externe al Federației Ruse la canalul principal de televiziune al Rusiei „-Canalul UNU” -( Об этом в эфире „Первого канала” заявил глава МИД РФ Сергей Лавров.)
Citez din textul original (în traducere liberă):
„Statele Unite promovează o retorică rusofoba și acțiuni rusofobe, care pot conduce în final, la o confruntare militară între aceste două țări. Asemenea acțiuni, de tip -pas cu pas- cresc riscurile inclusiv ale unei confruntări militare, a spus Lavrov.
În altă parte am citit titlul aceleaşi declarații sub forma:”Suntem în pragul unui război” !!
„Curat pacifism-coane Mitica !”. Dupa o excelenta prezentare a contextului Centenarului, cu afirmatia că Rusia este eminamente pacifista, ati dat cum se spune: „cu dreptul in stangul,sau viceversa!”.
Salut faptul că modestele mele reflecții i-au adus în deplin acord pe cei doi distinși cititori, chiar dacă nu le-au captat suportul.
În legătură cu riscurile unui conflict militar, îi pot asigura că suntem departe de așa ceva. Retorica diplomaților, unii din ei out of date, ne plasa și vara trecută în preajma reizbucnirii războiului în Peninsula Coreea, în urmă cu ceva timp lumea a tremurat la gândul că Rusia organizează cele mai ample manevre militare de după Războiul Rece, la fel de inutile ca și cei 2% cheltuiți pentru apărare de către statele membre NATO, iar astfel de povești ne vor mai fi spuse și de acum înainte.
Din păcate, autorii lor sunt animați de aceeași viziune, guvernarea prin frică și mitul Cetății Asediate, pe care istoricii l-au documentat încă în Evul Mediu. Luați în calcul și efectele crizei economice și faptul că armatele și complexele militaro-industriale sunt angajatori prea importanți pentru ca interesele lor să nu fie avute în vedere în mediile „diplomatice”.
Dacă veți urmări virajele pe care le-a cunoscut piața aluminiului din aprilie până acum, veți constata cât sunt de conectate interesele aliaților de ieri și de mâine, pe care exigențele bilanțului contabil îi transformă azi în inamici.
În opinia mea, pentru a scrie cele de mai sus nu era nevoie ca dl. Soporan să le „învăluie” întâi într-un soi de studiu istoric, deoarece au ieşit oricum imediat la suprafaţă. Am folosit termenul de „soi etc.” din cauza mesajului cumva subliminal introdus.
În comentariu le-a pus în text clar şi uşor de parcurs, înţeles şi respins pe loc fără să mă adâncesc în studiul evoluţiei preţului aluminiului, preferând să move on.
Cât de „pașnică” este Rusia rezultă și din măsurile concrete de pregătire de război, prezentate de agenția de presă Interfax, în sit-ul: https://www.finanz.ru/novosti/aktsii/puțin-poruchil-gotovitsya-k-yadernoy-ugroze-1000886491
Sub titlul: „Путин поручил готовиться к ядерной угрозе”, adică: „Puțin a ordonat pregătirea pentru o ameninţare nucleară”, agenția rusă Interfax a publicat un articol, din care redau textul în română a doua extrase:
1. „Președintele Putin, în concluziile de la ședința Consiliului de Securitate (al Rusiei-n.tr.) a ordonat ca în cel mai scurt timp să se facă inventarierea și complectarea rezervelor de mijloace de apărare individuală a cetățenilor față de amenințările de atac nuclear, chimic și bacteriologic, atât pentru perioada de timp pașnic, cât și pentru perioada de conflict militar”, a comunicat Agenția Interfax.
„Trebuie analizat cum corespund aceste mijloace de apărare realităților acestor zile”, a adăugat Putin.
2. Primul vice-premier responsabil cu industria militară, Dmitrii Rogozin, a precizat că necesitatea lichidării consecințelor unei lovituri nucleare sau chimice este impusă în legătură cu amenințarea utilizării de către SUA a unei lovituri globale-fulgerătoare.”
Cum să consideri, Stimate Domnule Soporan, că prin asemenea declarații Rusia este o țară pașnică, cu atât mai mult cu cât România, Polonia și țările Baltice vor fi primele victime a agresiunii Rusiei, o țară care s-a manifestat deja multiplu că nu se sinchisește să folosească forța când are Putin chef ?
Stimate domnule Manta,
sunt convins că în momentul în care veți decide să citiți întregul text, sau dacă veți face acest lucru, veți înțelege că subiectul era altul. Sunt convins că dispuneți de resurse inepuizabile de indulgență/rezistență.
Din dorința sinceră de a vă veni în ajutor în această încercare, precizez că textul nu era „un studiu istoric”, ci un eseu, așa cum am menționat la un moment dat.
Revenind la aspectul pe care l-am discutat, aveți dreptul să respingeți orice, dar cred că nu aveți dreptate. Nu intenționez să continui pe această temă, lăsând timpul să confirme sau să infirme opiniile fiecăruia, dar vă avertizez cu toată deferența că păcatul vanității este cel mai grav dintre toate.
Distinse domnule Sfartz, nu am afirmat că Rusia este un stat pașnic, iar dacă ași fi făcut-o, m-ași fi aflat în evidentă opoziție cu adevărul.
Din nefericire, ne confruntăm cu o penurie de state pașnice, de aceea singurii care au avut motive de fericire vara aceasta au fost petroliștii, care au vândut mai mult combustibil decât oricând statelor care au organizat manevre militare în Europa, în Extremul Orient și în atâtea alte zone. Sunt convins de acuratețea celor menționate de dumneavoastră, dar îndrăznesc să vă recomand să nu-i luați prea mul în serios pe generali și pe diplomați, cu toții angajați într-un război cu banii contribuabililor. Dacă măcar 10% din cele spuse de aceștia s-ar fi confirmat, lumea ar fi fost distrusă, iar noi n-am mai discuta despre război. Războiul aduce beneficii multora, dar înseamnă și costuri, câtă vreme discursul despre război aduce beneficii similare, dar nu costă aproape nimic pe termen scurt.
Cât despre România și Polonia și perspectiva de potențiale ținte ale agresiunii rusești, aceste două țări se confruntă cu expatrierea masivă a populației active și cu dileme vizând organizarea internă și opțiunile de politică externă, fără ca rușii să aibă vreun amestec. Chiar dacă admitem că o agresiune ar viza aceste țări, aceasta nu va putea fi combătută cu armele achiziționate din Statele Unite sau din Europa Occidentală, nici prin reintroducerea serviciului militar obligatoriu sau prin resuscitarea propagandei patriotarde care s-a întors împotriva inițiatorilor.
Ar fi multe de spus, dar nu mai insist, menționez doar că ideea de agresiune s-a modificat substanțial în ultimele decenii. Războiul se poartă într-adevăr, dar în zona tarifelor, a monedelor și a resurselor, iar aici inteligența înlocuiește cu succes rachetele. Din păcate, de prea multe ori aceasta nu este secondată și de etică, atât în Rusia cât și în rândurile concurenților acesteia.
@Florian Dumitru Soporan
> (…) sunt convins că în momentul în care veți decide să citiți întregul text, sau dacă veți face acest lucru, veți înțelege că subiectul era altul.
Am înţeles deja din titlu care este subiectul, dar m-a deranjat/derutat altceva şi am spus-o cu claritate. Nu are rost să mă repet.
> Din dorința sinceră de a vă veni în ajutor în această încercare, precizez că textul nu era „un studiu istoric”, ci un eseu, așa cum am menționat la un moment dat.
Nu am găsit cuvântul „eseu” în eseul dv., dar oricum este vorba de un lucru secundar care nu oferă nici un fel de ajutor.
> Revenind la aspectul pe care l-am discutat, aveți dreptul să respingeți orice, dar cred că nu aveți dreptate.
Suntem în aceeaşi situaţie, cu diferenţa că agresiunile recente ale Rusiei putiniste sunt fapte binecunoscute şi nicidecum ipoteze/speculaţii.
> (…) dar vă avertizez cu toată deferența că păcatul vanității este cel mai grav dintre toate.
DEX: VANITÁTE, (2) vanități, s. f. 1. Ambiție neîntemeiată; dorință de a face impresie; orgoliu, trufie, îngâmfare, înfumurare. 2. (La pl.) deșertăciune, zădărnicie.
Spre deosebire de dv., eu nu mă refer în nici un fel la calităţile dv. morale, adică nu fac greşeala (elementară) să cad în ad hominem. M-am ocupat în comentarii cu stricteţe doar de ideile dv. şi, dacă va mai fi cazul, vor proceda la fel şi pe viitor.