Alexandru Lungu a trecut în neființă la 24 iunie 2008Primele contacte cu medicul Alexandru Lungu – născut la 13 aprilie 1924, lângă Odesa, în Cetatea Albă aflată azi în administraţia vecinei Ucraina –, distins poet român autoexilat împreună cu Doamna sa, Dr. Micaela Lungu, în Germania, le datorez poetului şi traducătorului sibian Dan Dănilă, alăturat şi el diasporei româneşti pe teritoriu german, după 1989.
Legătura lui Alexandru Lungu cu Sibiul – stabilită la bătrâneţe prin poeţii mai tineri care eram noi, la care s-au adăugat apoi şi alţii – mai stă şi în următoarea mărturisire a autorului care îşi aminteşte că: «uliţa copilăriei s-a strămutat în… Piaţa Gării de la Sibiu, pentru doi ani, cât am locuit chiar în clădirea gării „la etaj”» – dar şi în faptul că elevul sibian de atunci: «scria „poezii” – una a apărut, pe când aveam 11 ani, în revista cursului inferior al Liceului „Gheorghe Lazăr” din Sibiu». Poate că prin arhivele bătrânului liceu întemeiat de iezuiţi în burgul nostru transilvan mai aşteaptă şi acum dovada că debutul absolut al lui Alexandru Lungu în poesie s-a petrecut la Sibiu…
Într-o succintă prezentare tipărită în cel din urmă volum al lui Alexandru Lungu, apărut în România, Îngerul şi îngera (Bucureşti: Editura Vinea, 2008), citim că autorul: „absolvent al facultăţii de medicină din Bucureşti [a avut o] activitate medicală clinică în endocrinologie, bioritmologie şi biometeorologie (1948-1973). Practică medicina generală în Germania (1974-1989). Editor şi redactor, alături de Micaela Lungu, al ‘Caietului solstiţial de poezie şi desen ARGO’. Circa patruzeci de volume de versuri publicate de-a lungul anilor”. Asta mai înseamnă şi că Alexandru Lungu a plecat din Ţară în 1973, după ce a trebuit să înfrunte două perioade de tăcere literară, fiecare de aproape douăzeci de ani, însumând adică un total de patru decenii de viaţă dureroasă pentru orice scriitor: prima, după 1947, când refuză să mai publice în literatura de sub ocupaţie comunistă, şi după câţiva ani, a doua, de interzicere impusă de regimul comunist bine instalat în România, până la rotaţia din’89, când revine în viaţa literară a limbii părinteşti pe care nu a părăsit-o niciodată.
Despre revista ARGO – scoasă prin efortul artistic, literar, financiar şi sufletesc al soţilor Lungu – adică cele 20 de numere câte au văzut lumina tiparului şi au ajuns prin dăruire la cititorii lor «puţini, dar aleşi», citez din mărturisirile poetului si plasticianului suprarealist de altădată, Alexandru Lungu, aşa cum le-am păstrat în dialogul nostru purtat între Sibiu şi Bonn, în anul 2000: «Gândul de a înfăptui un caiet de poezie şi desen ne-a bătut către sfârşitul anilor 80. Revistele ETHOS (Virgil Ierunca şi Ioan Cuşa) şi LIMITE (Virgil Ierunca şi Nicolae Petra) îşi încetaseră apariţia, iar MELE (Ştefan Baciu) şi MICRON (Ştefan Munteanu) dădeau semne de stingere. Departe de a crede că ARGO ar putea înlocui aceste publicaţii, am pornit la drum în 1990, în dorinţa de a dărui poeţilor şi artiştilor plastici din exil un loc deschis în care să-şi manifeste nestingheriţi şi fără oprelişti prinosul rodnic în cultura românească. Aceasta ar fi platforma; cât priveşte programul, nu a existat vreunul în afară de încercarea de a păstra un nivel estetic major, încercare împlinită aproape total, concesiile valorice fiind minime şi nesemnificative».
Cu modestie şi sobrietate, Alexandru Lungu preciza: «Dincolo de o ipotetică istorie a exilului, încă greu de realizat, cred că o adevărată „reîntregire” a literelor române n-ar putea fi împlinită decât printr-o istorie care să cuprindă, împletite organic, cele două spaţii literare între 1944 – 2000 (sau mai departe, pe când se va înfăptui). Să o aşteptăm cu multă răbdare: poeţi se nasc mai în fiecare zi, critici făuritori de vaste şi drepte sinteze răsar foarte rar!
În ce mă priveşte, revenirea mea în spaţiul cultural al ţării de baştină mă numără poate – cum îndrăzneşti să spui – între „fericiţi”. O revenire care s-a făptuit fără grabă şi fără a forţa vreo uşă.
Între anii 1990-1998 am colaborat asiduu la mai multe reviste literare, prin străduinţa generoasă şi solicitantă a prietenului Gheorghe Grigurcu şi sub oblăduirea înţeleaptă a lui Mircea Zaciu, cel ce vreme de un deceniu mi s-a aflat în preajma cea mai apropiată a inimii şi gândului.
La volumele de poezie am ajuns relativ târziu (1998) când am avut simţământul că n-aş fi un solicitant oarecare printre zeci şi sute, ci un autor aşteptat şi dorit.
Anul 2000 mi-a dăruit încununarea înalt împlinitoare a patimilor poeticeşti de-o viaţă: apariţia celor două volume de „ediţii definitive” – Ninsoarea neagră, măiestrit înfăptuite de strălucitul editor Nicolae Ţone» (vezi: „Ora ceremoniilor solemne”, în revista VATRA, Târgu Mureş, Nr. 8 (365) / 2001, pp. 23-29).
O ultimă culegere de versuri în ediţie rară bibliofilă (tipărită ca şi ARGO la vremea ei, acum cu ajutorul mai tânărului poet şi plastician Sorin Anca), fiecare cu câte o cromografie originală de Alexandru Lungu, fu de curând împrăştiată premonitoriu de autor, precum „cenuşa” propriului trup spiritual şi primită de noi, între alţi doar 111 destinatari cât numără tirajul, de la prietenul poet şi editor cu suflet mare şi cald, unul pentru toţi românii de pe întreg Pământul. Cităm un fragment din poemul Clepsidra oarbă, ce dă numele plachetei: «un vifor albastru / pare a fi uneori / marginea pierdută / a lumii vizibile // o şuviţă de sânge / între două clipite / aduce poate aminte / de uciderea pruncilor // mă umbreşte / un timp violet / precum bacovia / îl visa cu ochii deschişi // orice gând / dus până la capăt / orice lacrimă ultimă / duc neiertător / la un timp terminat // adâncul uitărilor / vegheat / peste zi / peste noapte / de o clepsidră / spartă / pustie şi oarbă».
Nu demult, cele scrise de Alexandru Lungu în ARGO, corabia lui de hârtie, mă încurajau din Germania pe mine, poet din România. Acum, versul lui mă înfioară, ca un salut din lumea de Dincolo. Literatura română conştientă şi vie îi este recunoscătoare. Un înţelept al ei, s-a stins după o viaţă de patriarh. „Sfânta Ecaterina din Sienna spunea că se cuvine să-i iubim pe oameni dar să nu ne apropiem prea mult de ei”, scria într-o carte romancierul Vintilă Horia de la Madrid, plecat şi el în 1992 în lumea despre care oamenii sunt întotdeauna de părere că ar fi „mai bună” decât aceea în care ei înşişi trăiesc. Dar, ce te faci când apropierea de omul tocmai plecat este deja foarte de puternică, profundă?
Alexandru Lungu ne-a părăsit înspre zorii zilei de marţi, 24 Cireşar 2008, în ziua de Sânziene, când se spune din vechime că „cerurile se deschid” peste noi. Dumnezeu să îl ierte şi să îl aşeze în cetele Drepţilor, iar pe devotata lui Soţie să o mângâie cu adierea Duhului Său!
Sibiu-pe-Cibin,
24 Cireşar 2008,