ACUM.TV

O incursiune istorică: „Un cetăţean în perspectivă”

Corupţia nu este percepută de regulă cu ochiul liber, nu bate la ochi, nu apare la lumina zilei, nu vorbeşte cu glas tare. A fost nevoie de un mare pictor pentru ca să o găsim permanent expusă, iar efectul artei sale este mai profund şi mai persistent decât legile draconice suprapuse în timp, decât profitorii, victimile, călăii, cu toţii dispăruţi în pulberea vremurilor.

Ne apare în tabloul de mai jos un evreu sărman dintr-un orăşel din Moldova. El ţine în mâna stângă o hârtie şi în cea dreaptă o gâscă vie. Evreii din Moldova erau mari crescători de gâşte, de aceea imaginea acestui evreu sărac cu o gâscă vie sub braţ nu era ceva deosebit la vremea respectivă. Şi totuşi…

Se poate descifra cui îi este adresată petiţia din mâna sa stângă: „Domnule Preşedinte şi Dlor Deputaţi”. Titlul iniţial al tabloului, „Un cetăţean în perspectivă”, aduce şi el unele lămuriri. Este vorba despre un evreu din Moldova ce merge la Parlamentul României pentru a-şi cere naturalizarea. Adică dreptul la cetăţenie, de care statul său român i-a privat pe etnicii săi evrei. Pornit dintr-un ştetl din Moldova, evreul din pictura lui Grigorescu (datată 1880) merge deci la Bucureşti să depună la Parlament o cerere de naturalizare, aducând cu el – ca plocon – o gâscă vie.

Ironia amară a situaţiei prezentate în tablou constă în faptul că bietul evreu provincial îşi imagina că ploconul său minor poate fi „înmânat” Parlamentului pentru rezolvarea unei probleme capitale pentru el. Adică aşa cum se făcea în târguşorul său natal cu funcţionarii şi cu suspuşii. Şi se rezolva!

Astfel trebuie înţeleasă pictura lui Grigorescu, ca pe o privire ascuţită a pictorului, ce este aţintită asupra unui om simplu care încearcă să supravieţuiască într-o societate coruptă”. Sursa.

Corupţia noastră cea de toate zilele

Tatăl meu avea 1,86 m. Eu, un puşti încă, aveam cam jumate. El nu dădea bacşiş, din principiu. Dar şi deoarece, ca profesor de şcoală generală, câştiga mai puţin decât cei care serveau direct publicul. Eu nu dădeam bacşiş deoarece nu dădea el.

El, un bărbat impunător, era uneori servit  la frizerie chiar şi peste rând, fără să ceară, iar eu odată cu el. Când eram fără el, având o reputaţie de „bun platnic” bine stabilită, aşteptam mult şi bine până să fiu pus pe scaunul din faţa oglinzii. Pentru ca să-i văd pe frizeri cât mai rar, atunci când am mai crescut am purtat multă vreme plete gen Beatles, pe care i-am zărit pe coperta unui album adus din străinătate de un fiu de ştab.

Viaţa însă îşi cerea obolul ei permanent, lucru de care se ocupa întâi mama, mai târziu soţia, ba chiar şi soacra, după caz. Cea din urmă, de exemplu, pasa pachete de Kent unui profesor doctor stomatolog de la facultatea de specialitate, drept care studenţii lui îşi exersau viitoarea lor meserie pe măselele mele cariate. Domnul doctor era de altfel foarte de treabă şi îl simpatizam. Nu i se dădeau bani, deoarece nu se făcea, dar pachete de Kent nu se găseau în comerţul de stat şi erau scumpe. Eu nu îmi permiteam aşa ceva, drept care fumam ţigări mai dăunătoare sănătăţii, lăsându-le pe cele mai bune doctorului meu salvator.

Izolat fiind de asemenea lucruri, la care vizibil nu mă pricepeam, nu am nici o idee despre cum, când şi cu cât a fost răsplătit doctorul şi personalul dintr-un spital, pentru ca să fiu tratat de hepatita mea B într-o cameră pe care o împărțeam doar cu un director de institut de cercetare. Altfel aş fi zăcut într-o sală cu vreo 20 de bolnavi, mulţi dintre ei infecţioşi. Cu hepatita probabil că m-a „fericit” serviciul, la care apa potabilă era trasă dintr-o fântână insuficient de adâncă.

De două ori a fost totuşi nevoie să „fiu bărbat”, iar rezultatele s-au dovedit a fi cele „scontate”.

Când fratele meu a făcut o criză gravă şi a trebuit să fie operat de urgenţă, sau cel puţin aşa a decis chirurgul, l-am vegheat în noaptea de după operaţie. Era inconştient şi din când în când avea zvâcniri şi tremurături bruşte. Soluţia contra lor, aflată de la chirurg, era să i se perfuzeze nu mai ştiu ce, care să-l calmeze, drept care am apelat des la o soră, răsplătită generos de mine în prealabil, pentru ca să o tot facă. Şi o făcea de câte ori îi ceream! Nu mi-a spus nimeni că acel mijloc avea ca efect secundar că micşora intervalul dintre crize. Şi uite aşa, din ignoranţă proprie, stres şi complicitate venală am pus în pericol sănătatea fratelui meu, pe care venisem să o protejez…

Mai târziu am aflat că operaţia prin care i s-a scos o jumătate de organ probabil că nu a fost necesară, iar în plus fratele a fost infectat zdravăn prin perfuzii de sânge cu Hepatită C, o boală foarte gravă, de care a fost scăpat cu multă dificultate şi noroc abia în Occident.

De altfel „bărbăţia” mea a mai fost pusă odată la grea încercare, atunci când a trebuit să-i înmânez plicul cu recompensa cuvenită chirurgului care mi-a operat fratele. De la mama primisem cam trei salarii de-ale mele din acea perioadă. Chirurgul m-a primit în halat în faţa uşii apartamentului său, a deschis plicul, a numărat tacticos banii, după care mi-a spus cu o voce nimicitoare: „Dacă atâta credeţi că face viaţa fratelui dumneavoastă” şi a intrat imediat în locuinţă. Nu voi uita niciodată nici această scenă care m-a lăsat fără replică şi nici noaptea convulsiilor fratelui meu.

Toate cele de mai sus mi-au trecut învălmăşite prin minte când mi-am propus să scriu câte ceva despre corupţia noastră cea de toate zilele şi nopţile din perioada comunistă.

Acest articol a fost publicat vineri, 27 iulie 2018 la rubrica Marturii.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.