Intri pe îndelete într-o tapiserie – culoarul brodat în ani și borangic,
gutuile târzii se înșiră în loc de lună și stele,
te ascunzi ,
și în tremur răul cristalul îl oprește sub umbletul ei prin ape.
Îi cade rochia,
lumina cade,
privirile îți cad șiroind,
și ea cântă.
Ai uitat arcul prin pajiști,
frunzele acoperă drumul,
o privești, ea își scutură părul,
unduirea ultimă de vară,
ea știe că tu ești acolo,
ai vrea să o strigi,
îți îngheață glasul,
cuvintele se poticnesc în nămol,
și împietrești,
ochii ard în fosforul zilei,
ea dispare odată cu alte zeițe în dans, tot mai deasupra.
Închis în tapiserie,
în bătrânețe,
ecou,
cornul își sună suflarea din urmă a verii,
amintirea își întinde arcul de dincolo de lume fără de întoarcere.
Te privești în proprii-ți ochi,
selfie în spatele broderiei,
precum în visul revers din sticla icoanei,
un film fără reluare,
apă alunecând la vale.