Multi cunosc atitudinea pe care a avut-o Haydn, cu diplomatia-i cunoscuta, atunci cand printul Nikolaus Esterhazy, fratele mostenitor al printului Paul Anton Esterhazy produsese o groaza de nemultumiri instrumentistilor din orchestra palatului, majoritatea legate de salarii sau, cel mai important, de obligativitatea de a petrece mult timp pe drumuri, departe de familiile lor, de Viena, cu ocazia nenumaratelor deplasari ale printului. Dorind sa gaseasca o solutie pentru instrumentistii pe care ii iubea atat de mult si pe care ii conducea in calitate de dirijor, Haydn a compus o simfonie, lucrare ramasa in istoria muzicii sub numele de “Simfonia Despartirii”.
In seara spectacolului in care urma sa fie prezentata simfonia, sala de concerte era feeric luminata, si totul stralucea. A venit si randul lucrarii pregatite special si dedicata printului, ultima lucrare din acel concert.
O lucrare frumoasa, emotionanta, care invaluia in visare spectatorii. Linistea era absoluta. Prima si a doua parte se scurg lin, a treia parte e un menuet gratios si sublim si urmeaza partea a patra si ultima…Aparent, nimic nu era neobisnuit pana cand toate instrumentele tac si se petrece un lucru ciudat: al doilea cornist si primul oboist se ridica de la pupitrele lor, isi iau instrumentele, sufla pe rand in lumanarile care le luminasera partiturile si parasesc scena. Ceilalti continua parca incercand sa-i suplineasca si pe cei plecati, dar dupa doar cateva masuri fagotistul face si el acelasi lucru, se ridica, sufla in lumanare si pleaca. Si uite asa, rand pe rand, aproape toti instrumentistii ies din scena, iar lumina isi pierde din putere…
Parca neobservand nimic, Haydn continua sa dirijeze. Alaturi de el mai erau doar doi violonisti care, in cele din urma, sufla si ei in lumanari si parasesc scena. Haydn, dupa un moment de ezitare, sta sa plece si el. In acea clipa, Esterhazy se ridica de la locul lui, se apropie de scena, îi face semn capelmaistrului sa ramana si cu vocea emotionata ii spune: „Dragul meu Haydn, am inteles: muzicantilor le e dor de casa. Bine, de maine impachetam, plecam la Viena.”
Cei care cunosc limbajul muzical stiu ca exista anumite formule, insiruiri de note, care sunt folosite drept coduri intre muzicieni, in special instrumentisti, pe modelul intrebare si raspuns. Nu stiu daca aceste formule isi au originea pe vremea jocurilor cu margele de sticla, sau poate mult mai de mult, dar ele s-au transmis intotdeauna din muzician in muzician. Exista insa printre aceste formule si o injuratura celebra pe care evident nu v-o pot traduce in cuvinte, si nu neaparat pentru ca pudoarea mi-o impune, ci pentru ca ea circula doar sub forma unor sunete muzicale insiruite intr-un anume fel, si nu are o anume traducere. Injuratura este cunoscuta insa de instrumentistii din lumea intreaga si, pe note, suna asa: “do, re, mi, do, re, do..etc”
Prin 1986 am participat cu orchestra liceului la Cantarea Romaniei, ca in fiecare an. Interpretam o lucrare a lui Dumitru Capoianu, “Tema cu variatiuni,” compusa avand la baza acest motiv muzical despre care va vorbesc: aceasta injuratura.
Fiind o tema cu variatiuni, si motivul despre care va vorbesc fiind asadar tema, ea se repeta pe parcursul piesei care dura aproximativ 7 minute de nenumarate ori, pe la toate instrumentele, astfel incat fiecare instrumentist din orchestra o canta de mai multe ori. Piesa era o perla muzicala. O ghidusie. Un lucru atat de amuzant incat te facea oricum sa o canti cu mare placere, si se incheia intr-un apoteotic si grav unison executat in forte, cu o “codita”, un trombon care trebuia sa ramana in urma, aparent lenes, sa mai cante o data motivul, incheiand cu un sunet fals, grotesc…
Piesa, creata special pentru Cantarea Romaniei, reprezenta bineinteles atitudinea autorului fata de regim. Iar placerea cu care cantam noi, tinerii din orchestra, reusita lucrare, era dublata, triplata..etc de placerea de a injura si noi, fiecare in parte si impreuna, regimul comunist.
Inchipuiti-va un cor de 100 de persoane care ar injura pe muzica din toate piepturile si de zeci de ori in timp ce comisia din partea partidului asculta, ia notite, se consulta. Ei bine, noi nu eram un cor, ci o orchestra. Bineinteles ca acest lucru exprimat in cuvinte ar fi fost deplasat nu doar pentru timpurile alea, dar chiar pentru zilele de azi. Cu atat mai mare era provocarea atunci pentru noi.
Repetam in fiecare zi injuratura muzicala. Ne placea. O invatasem pe dinafara. Cautam zilnic expresii cu care sa imbogatim interpretarea noastra astfel incat nimic din cele sugerate de compozitor sa nu ramana nepuse in valoare, ba chiar amplificate usor de pofta noastra de a o interpreta.
A venit insa si Ziua „Z”. Aveam emotii, nu stiam nici noi, nici profesorii nostri ce se putea intampla. Si nici compozitorul. Orchestrele adunate din toata tara isi interpretau care mai de care piesele tintind la cate un premiu, si…ne-a venit randul. Am “injurat” cu patos. A fost si singura data cand am “injurat” regimul cu “voce tare”. Am cantat cu atata dedicatie si am pus de la noi atata sens si atata batjocura pentru partid incat finalul apoteotic plus notele scrise special pentru a suna fals, la sfarsit, ni s-a parut ca au mai rasunat mult dupa ce am incheiat.
Apoi o tacere… O tacere prelunga… Si cateva aplauze dintr-un colt. Cei care se prinsesera, muzicienii din sala, nu indrazneau nici sa aplaude. Pedeapsa a fost un nemeritat premiu doi obtinut pentru prima data in istoria liceului in cadrul participarilor obligatorii la festivalul de trista amintire.
Din fericire insa partidul nu avea un Esterhazy care sa inteleaga mesajul, pentru ca altfel nu ar fi urcat pe scena decat ca sa ne lege pe toti.
Muzica este o forma de comunicare fara cuvinte, care transforma direct mesajul in emotie. Absenta cuvintelor ne-a lipsit de eventualele repercusiuni din partea partidului dar, lucrul cel mai important este ca mesajul a trecut!
Citind aceasta relatare scrisa cu umor fin si dozata cu maiestrie dirijorala, nu pot sa nu regret ca n-am putut da o nota maxima autoarei pentru finetea cu care dezvaluie unul dintre multele secrete ale universului muzical. Lorena, la postare, alege pe viitor si optiunea de notare a articolelor, multumesc!
Extraordinar ! Curaj nebun si solidaritate perfecta in lumea artistica.
Da, mi-am dat prea tarziu seama ca nu am bifat la optiunea pentru notare.
Va multumesc mult, domnule Maier! Sunt onorata pentru complimente.
Domnule Caliga,
Da, asa e. Curajul a fost in primul rand al compozitorului. La noi o combinatie de curaj si teribilism. Ramane o amintire extraordinara.
Asta e si mai si decat vestita injuratura contra partidului la Cenaclul Flacara: Benim Boc! Strigat in cor de 20 000 de oameni, pentru a intari colaborarea romano-turca!
Domnule Constantinescu,
🙂 Nu cunosc amanunte despre momentul la care va referiti, dar e foarte interesant.
Domnule Constantinescu,
Am ras copios. Iar momentul la care va referiti cred ca a fost spumos. Imi si imaginez. Amanuntele astea, pregatite sau spontane, pe care azi ni le amintim atat de relaxati, aveau pe atunci menirea sa ne incurajeze si sa ne faca sa rezistam. Ar merita ca cineva, vreodata, sa faca chiar o antologie a lor.
Doamnei Lorena Topcsov:
A fost un eveniment unic, ce se putea intampla numai in Romania, dintre toate tarile pe atunci comuniste. Adrian Paunescu si-a adus „Cenaclul Flacara”, creatia sa personala, de fapt un instrument „cultural” menit sa promoveze politica Partidului si sa reinvie spiritul nationalist la romani, tocmai pe stadionul din Mangalia. Au fost prezenti vreo douazeci de mii de spectatori. A urmat obisnuita glorificate a „stimatului conducator”, „fiului cel mai iubit” si a tovarasei (nu au indraznit sa-i spuna fiica cea mai iubita ca iesea altceva). Si printre atatea urale, Paunescu se trezeste cu un bilet de la galerie, care spunea: „Suntem aici deopotriva romani si turci, angajati cu totii in constructia societatii multilaterale…etc. Suntem pe drumul spre comunism, infratiti cu totii. De aceea noi va propunem sa strigam si in romaneste si in turceste Traiasca Cenaclul Flacara..etc. Si era prezentata si varianta „in turceste”: Benim Bok Flacara!
Si atunci din douazeci de mii de guri s-a auzit strigatul entuziasmat al multimii:
„Benim Bok Flacara” si toata lumea plesnea de buna dispozitiei.
A doua zi Paunescu a aflat din presa ca Benim Bok inseamna pe turceste „Rahatul meu” spus mult mai marlaneste!!
Scandalul s-a intetit cu ridicolul situatiei cu tot, cand Paunescu s-a dus sa reclame ca este „sabotat” tocmai la…Tovarasa De Renume Mondial!!!