„Banul te poate preface în stăpân sau slugă”
(perifrază după Horaţiu)
Nimeni nu se mai îndoieşte, „fobia banilor” nu există. Cei care pretind că-i detestă, o fac din snobism, dintr-un romantism întârziat de faţadă sau, evident, din lipsa lor.
N-am auzit nici un partid politic cerându-le abolirea. Ba dimpotrivă, cu cât bugetele lor sunt mai importante (nu forţamente şi transparente) cu atât accesul la putere devin mai posibil.
Ustensilă de libertate, banul a jucat, timp îndelungat, rolul de pacificator în relaţiile umane, până când, subtil, ajuns pe mâinile finanţatorilor, obsedaţi de randamente pe termen scurt, virtuţile s-au transformat în vicii, reunind consecinţele dramatice ale dereglării sistemelor sociale.
„Aristocraţia” banului, a luat-o înaintea valorile morale, a cunoaşterii ştiinţifice, a culturii şi, mai ales, a spiritualităţii, în lipsa căreia se produce stare haotică a conştiinţelor.
Invenţia monedei a constituit o turnantă capitală în istoria civilizaţiei umane. Legea talionului a fost înlocuită cu cea a despăgubirii, iar datoriile pasionale s-au putut stinge graţie echivalenţelor pecuniare.
Banul a diminuat violenţa explosivă a speciei umane, devenind un veritabil calmant, dacă nu euforizant, când melancolia lipsurilor copleşeşte sufletul.
Acum, mai bine de un secol, gânditorul Georg Simmel, în „Filozofia banului”, făcea din el un motor de libertate graţie capacităţii de-a fi „transportabil peste tot” şi „schimbabil contra tot”. Pe-atunci, aceste două calităţi erau de actualitate, într-o societate unde politica şi religia, prin neîncredere sau pudoare, ţineau banul la o anumită distanţă. Evoluţia societăţii însă, a transformat totul în marfă de vândut, de negociat şi de cumpărat.
Les nouveaux riches
Implozia comunismului, unde veniturile se credeau ”echitabile” şi corupţia „inexistentă”, dar şi absenţa generalizată a convicţiunilor religioase, au lăsat loc a ceea ce am putea numi „religia” banului, când contabilitatea debitului şi creditului au devenit rugăciunea de toate zilele.
În fostele Ţări de est, banul s-a impune rapid ca regulator principal al pieţei, făcând să apară, ca prin miracol, giganţi finanţatori, înscrişi în palmaresul avuţilor planetari. Din moment ce cunoşti regulile adunării, înmulţirii şi dobânzii, le poţi ignora, liniştit, pe cele ale conştiinţei …
Emulaţiile spectaculare între marile averi, face ca omul de rând să se simtă extraterestru. Când se anunţă că, Carlos Slim, magnatul mexican al telecomunicaţiilor, speculator prin excelenţă, e mai bogat ca Bill Gates, că generaţia „nabanilor” ruşi depăşeşte 53 de miliardari ai petrolului, a gazelor naturale sau alte bogăţii terestre. Că printre cei 250.000 de ruşi stabiliţi la Londra, 10 sunt miliardari şi 1000 milionari. Când citeşti în ziarele româneşti că Gigi Becali, comicul finanţator al Stelei, nu-i decât la glezna lui Ion Ţiriac…, te întrebi dacă, cu o pensioara derizorie de om cinstit, resursele tale onirice îţi vor prilejui vreodată o competiţie de această natură?
În Franţa, situaţia nu-i mai puţin spectaculară. În 1971, secretarul Partidului socialist, François Mitterrand, condamna excesele utilizării necondiţionate ale banului: „banul care corupe, banul cu care se cumpără, banul care striveşte, banul-rege, care ruinează şi putrezeşte conştiinţa oamenilor…”.
Numai că, după câţiva ani la putere, socialiştii erau deja convertiţi: „Veste bună, banul a devenit, în fine, frecventabil !”, scria în „Globe”(organ de la „curtea” mitterrandiană), socialistul Georges-Marc Benamou, devenit, actualmente, consilier al Preşedintelui Sarkozy, un Preşedinte care mărturiseşte, pe faţă, că-i plac bani şi… ceasurile.
Conversiunea stângii la cultul banilor, a decomplexat dreapta, care nu mai afişează nici o reticenţă în etalarea manei pecuniare (pactole-ului).
Departe de principiile Generalului de Gaulle: ”Adversarul meu, adică al Franţei, n-a încetat câtuşi de puţin să fie banul,”, Bernard Arnault, omul cel mai bogat din Franţa, a ilustrat imaginea acestei turnuri istorice exhibând, în mod extravagant, căsătoria fiică-si într-o veritabilă „money-pride”.
Capitalismul escrocilor
„A-ţi lucra banul”, semnifică, după unii, a-i face să lucreze pe alţii din ce în ce mai ieftin, sau să le împrumuţi bani din ce în ce mai scump. Băncile seduc clienţii mai puţin solvabili propunându-le să consume din economiile virtuale.
Iată deci originea crizei actuale, provocate de crash-ul american al împrumuturilor ipotecare riscate: băncile au concedat familiilor insolvabile împrumuturi cu dobânzi majorabile, pentru cumpărările de locuinţe, pariind pe creşterea preţurilor imobiliare pentru a se rambursa sesizând bunurile celor incapabili să-şi achite ratele. Asemănătoare virusurilor informatice, această plagă americană s-a răspândit pe piaţa mondială, tot mai fluidă, tot mai anonimă şi tot mai focalizată pe dobânzile ridicate, tot mai flămândă de numerar.
În faţa dramelor suferite de americanul modest, dar nu numai, îndoielile privind moralitatea bancherilor devin din ce în ce mai frecvente.
Afacerile Enron şi World Com, cu ai lor „golden boys”, experţi în trucarea bilanţurilor, au demonstrat că cele mai fructuoase randamente proveneau din manipulări necinstite.
Cazul scandalos de trucare din cadrul marelui Siemens, model de onestitate al economiei germane, cifrat la 1 miliard de euro, şi atâtea altele cunoscute sau încă neştiute, ilustrează iuţeala de răspândire a procedeelor veroase pe mai toate meridianele.
Precauţiunile sunt de rigoare pentru cei rămaşi fideli muncii oneste, încrederea lor poate fi pusă la încercare în orice moment de fauna prădătorilor gata să se înfrupte, prin orice mijloace, de bunuri, chiar modeste fiind ele.
O tristă experienţă personală, în domeniul imobiliar şi pe plan european, îmi îngăduie acest sfat util pentru cei cu mai puţine cunoştinţe în sfera tranzacţiilor comerciale.