Mai zilele trecute, citind Ullyse, un volum de însemnări critice ale lui George Călinescu (Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1967), am întâlnit la paginile 178-180 un eseu interesant având titlul „Studiu despre Eminescu” datat 2 iulie 1933. În conţinutul acestuia, autorul se referă la un nume foarte cunoscut mie, Lucian Boz, om drag cu care am întreţinut, deseori, dezbateri literare şi relaţii amicale, aici la Sydney, în îndepărtata Australie.
Iată ce scrie Călinescu despre acesta la aceea vreme: „Am remarcat nu de mult o broşură despre Eminescu a d-lui Lucian Boz. Am lăudat atunci subtilitatea speculativă a lucrării, făcând rezerve asupra interpretării. Iată acum un prilej să arătăm unde duce entuziasmul cabalistic aplicat la Eminescu…” Eseul face în continuare o critica literară laudativă acestei lucrări. Despre cine este vorba? Cine este acest om băgat în seamă chiar de marele Călinescu? Să-l cunoaştem!
În urmă cu cincisprezece ani (2003), pe la sfârşitul lunii martie, domnul Lucian Boz, considerat de mine ultimul astru al universului cioranian (greşesc oare?) ne-a părăsit pentru întotdeauna! Merită să ne reîmprospătăm memoria cu amintiri despre acest om excepţional.
A fost prietenul apropiat a lui Eugène Ionesco, Emil Cioran, Mircea Eliade, Ion Vinea, Ilarie Voronca, George Calinescu, Ştefan Baciu, Emil Boldan, Constantin Noica, Nicolae Steinhardt, Grigore Cugler şi a multor alte personalităţi ale literaturii române care au strălucit în prima jumătate a secolul al XX. Împreună cu Gherasim Luca, Dolfi Trost, Jules Perahim, Jacques Herold, B. Fundoianu, Paul Păun, Gellu Naum, şi alţii, formează „al doilea val” al curentului suprarealist (1933-1951), din primul făcând parte după cum se ştie, ca o tranziţie dinspre Dadaism, Tristan Tzara, Hogo Ball, Emmy Hennings, Hans Arp, Marcel Iancu, Jules Iancu, Ion Vinea, Ilarie Voronca, Saşa Pană, Jaques Costin, Poldi Chapier, Victor Brauner, ş.a. Cu toate acestea André Breton, aşa-zisul întemeietor al Suprarealismului, a susţinut întotdeauna că este inexact şi cronologic abuziv să se prezinte acest curent ca o mişcare ieşită din Dadaism. De altfel, atât în revista pariziană „Littérature” (unde Breton publică, în colaborare cu Phillipe Soupault, „Câmpurile magnetice”, primul text specific suprarealist), cât şi în alte reviste, textele dadaiste alternează cu cele ale noii orientări, ce avea să se numească apoi suprarealism. Sunt două mişcări apropiate, având scriitori comuni. Posibil că suprarealismul, curent artistic şi literar de avangardă care pune accent pe nu pe gândirea logică ci pe iraţional şi inconştient, să-l fi marcat puternic pe Lucian Boz, deoarece deseori în convorbirile avute cu domnia sa, îmi vorbea cu mândrie şi nostalgie despre această grupare.
Scriitor prolific, critic literar, jurnalist, om de cultură şi artă, decorat cu „Ordinul naţional al meritului francez”, a lăsat posterităţii mai multe opere literare: Eminescu (Ed. Slova, 1932), Cartea cu poeţi (Ed. Vremea, 1935), Masca lui Eminescu (Editura Vinea 1935), Moartea Abstractă şi O săptămână a poeziei (Ed. Autorului, 1979), Piatra de încercare (Ed. Vinea), Scrisori din exil (Ed. Dacia, 2001).
Născut la Hârlău, la 9 noiembrie 1909, se mută cu părinţii la Bucureşti, unde studiază la liceul „Gheorghe Lazăr”. După absolvirea acestuia urmează facultatea de drept. Iubind literatura începe sa colaboreze şi să scrie la diferite publicaţii din capitală. În anul 1930 îşi începe activitatea gazetărească la revistele conduse de Ion Vinea „Facla” şi „Contemporanul”, iar mai apoi, între anii 1933-1937 este numit redactor la „Adevărul” şi „Dimineaţa”. În scurt timp devine unul dintre cei mai apreciaţi critici literari ai acelor vremuri, publicând numeroase articole în mai multe reviste de prestigiu precum: „Adam”, „Adevărul literar şi artistic”, „Capricorn”, „Discobolul”, „Excelsior”, „Gândirea”, „Lupta”, „Premiera”, „Rampa”, „Reporter”, „România literară”, „Tiparniţa literară”, „Unu”, „Vremea”, „Viaţa Românească”, „Zodiac”, şi altele.
Între anii 1932-1933 editează o revistă proprie revistă numită „Ulise”. Interesantă alegerea acestui titlu, care, după cum mi-a relatat domnul Lucian Boz, a fost ales ca o „solidarizare” şi omagiu la volumul de însemnări critice intitulat „Ulysse” a lui George Călinescu, în care trebuia să fie inclus şi eseul despre care v-am vorbit mai sus. Povestea apariţiei acestui volum a creat multe controverse, deoarece pentru prima dată a fost anunţată de autor în revista „Viaţa literară” nr. 88 din 23 iunie 1928, a doua oară în revista „Vremea” din 22 mai 1930, dar din motive necunoscute nu a văzut lumina tiparului numai după moartea autorului (1965). Volumului „Ulysse” (520 de pagini) de George Călinescu, a fost publicat pentru prima dată în anul 1968, sub coordonarea criticului literar Geo Şerban. Este bine de ştiut că şi criticul literar B. Fundoianu, prieten cu Lucian Boz şi cu George Călinescu, încă de pe vremea când scriau cu toţii la revista „Rampa”, a conceput la rândul său o lucrare (publicată doar în parte, dar neterminată însă) numită tot „Ulysse”!
Autor a mai multor studii despre Mihai Eminescu, scriitor, jurnalist, traducător, Lucian Boz, face parte din elita producătorilor de literatură romană dintre cele două războaie. Bun cunoscător al limbii franceze, în 1938 devine ataşat de presă la Paris, trimis de mai multe publicaţii din ţară. În aceasta perioada se înscrie la universitate Sorbona unde timp de un an îşi pregăteşte doctoratul în ştiinţe economice. Tot în aceeaşi perioadă publică frecvent articole interesante în „Dimanche Illustré” şi „Le Petit Parisien”. Întreţine legături puternice de prietenie cu importanţi intelectuali români stabiliţi în capitala Franţei, printre care Emil Cioran, Mircea Eliade şi Eugene Ionesco.
În timpul celui de al doilea război mondial, Lucian Boz, împreună cu soţia sa, Carola, fac parte din Rezistenţa Franceză, fapt pentru care sunt arestaţi de Gestapo şi încarceraţi până în 1944 în lagărul „La Cité de la Muette” (sau „Sammellager” în germană) de la Drancy, o suburbie din nord-estul Parisului situată în apropierea gării Austerlitz. Am aflat de la doamna Boz fapte interesante despre această perioadă. Mi-a relatat că deţinuţii mureau pe capete de inaniţie, singura mâncare fiind un fel de terci-supă de lobodă. Fiind foamete în tot Parisul, nici unul, dintre prietenii rămaşi în libertate, nu îşi permitea să le trimită pachete cu alimente. Singurul care a făcut un sacrificiu pentru cei doi, a fost Emil Cioran, care le-a adus toate merindele pe care le avea în casă, inclusiv bucăţele de pâine şi de brânză drămuite şi economisite cu greu. Sunt salvaţi de la deportare în Germania şi eliberaţi din detenţie datorită intervenţiei Legaţiei române de la Paris.
Plecarea urgentă din Franţa, a soţilor Boz, a fost de asemenea plină de peripeţii. Singura ieşire din teritoriul ocupat, trecea pe la Vichy, oraş situat nu departe de Paris, loc unde îşi stabilise capitala guvernul pro-german al generalului francez Henri Philippe Pètain. Cu toate că autorităţile române le obţinuseră aprobarea de plecare din Franţa ocupată şi repatrierea în România, doamna Carola Boz a fost din nou reţinută de către poliţia locală urmând să fie retrimisă în lagărul de la Drancy. Şi de data aceasta au fost ajutați de prietenul Cioran, care, deţinând funcţia de ataşat de presă al Germaniei în Franţa, a plecat de urgenţă la Vichy să-şi ajute prietenii. Având o oarecare putere în faţa autorităţilor germane şi franceze, a făcut toate intervenţiile necesare pentru ca trecerea acestora spre „lumea liberă” să fie posibilă. I-a însoţit personal pe cei doi până la frontieră (de fapt un pod peste apa râului Allier), pentru a se convinge că prietenii săi nu vor avea şi alte surprize neplăcute.
În 1944, soţii Boz, revin în România, crezând că în ţara natală îşi vor găsi liniştea şi siguranţa şi îşi vor putea continua activitatea în slujba literaturii naţionale. Ajuns din nou la Bucureşti, Lucian Boz, îşi reia activitatea gazetărească la mai multe publicaţii care apăreau în capitala în aceea vreme, precum „Finanţe şi industrie”, „Democraţia”, „Timpul”, „Tribuna poporului” şi „Victoria”. Tot în această perioadă înfiinţează cu Martin Economu, revista în limba franceză „L’Information Internationale”.
În 1946, se naşte fiul său Alain, de fapt unicul urmaş. După moartea tatălui, Alain și-a ajutat mama bolnavă și a locuit împreună dânsa în casa părintească de la Sydney, iar după ce s-a prăpădit și mama, la scurt timp și Alain a luat drumul spre ceruri. În nici cinci ani, au dispărut toți cei trei membri ai ilustrei familii Boz! Odihnească-se in pace! Demn de menţionat este faptul că şi doamna Carola, Cora cum ii spun cei din preajmă, a fost o mare iubitoare a literaturii române, înainte de război lucrând ca jurnalistă la ziarul „Dimineaţa” unde şi-a cunoscut soţul.
După terminarea războiului celor doi li s-au acordat înalte distincţii şi recunoştinţa statului francez. Dându-şi seama că în România comunistă, datorită cenzurii şi restricţiilor impuse de noului regim pro-sovietic, libertatea cuvântului şi a exprimării literare libere este imposibilă, în 1947, Lucian Boz, împreună cu soţia şi copilul, părăseşte pentru totdeauna România, reîntorcându-se la Paris, unde lucrează ca jurnalist la prestigiosul ziar „Le Monde”. Colaborează în continuare cu Martin Economu, refugiat şi el la Paris, ajutându-l pe acesta să fondează săptămânalul BIRE (Buletin de Informații al Românilor din Exil), care va avea apariţii până în 1990, printre directorii publicaţiei numărându-se şi Radu Câmpeanu, viitorul candidat la președinția României. După numai patru ani de şedere în Franţa, familia Boz emigrează în Australia. La început se stabilesc la Canberra, capitala micului continent, unde capul familiei lucrează ca sudor (sic!) în mai multe locuri, acceptând chiar şi munci necalificate. Nu după multă vreme, însă, i se oferă de compania aviatică „Air France” conducerea reprezentanţei acesteia în Australia. Soţia sa este angajată la Ambasada Franceză.
Terminându-se construcţia celui mai mare aeroport din Australia, „Kingsford Smith” din Sydney, reprezentanţa „Air France” se mută în acest oraş, unde Lucian Boz duce tratative cu guvernul australian pentru o eventuală cursă a vestitul avion „Concorde” pe ruta Paris-Sydney. Lucrează la aceasta companie până în 1974 când iese la pensie. În 1958 este decorat cu medalia „Crucea de cavaler al meritului comercial”, iar mai târziu în 1979, statul francez îl onorează cu „Crucea de cavaler al ordinului naţional al meritului” pentru eminentele servicii aduse cauzei franceze.
Cu toate că a dus o muncă splendidă ca reprezentat al „Air France” în Australia, fapt recunoscut de companie prin acordarea a diferitelor diplome şi medalii, nu a uitat nici o clipă vocația sa, dragostea pentru literatura română. A scris în continuare în limba natală şi a avut o vastă corespondenţă cu personalităţi literare române şi străine. A publicat nenumărate articole în limba engleză despre personalităţi româneşti (un exemplu fiind anunţarea morţii lui Emil Cioran) în presa australiană, precum „The Daily Telegraph”, „The Sydney Mornig Herald”, „The Australian”, etc. În octombrie 2001, Academia de Ştiinţe, Literatură şi Artă (ASLA – Oradea, Romania), i-a oferit „Marele Premiu Anual” pentru exemplaritatea operei sale literare. Lucian Boz, s-a stins din viaţă pe data de 14 martie 2003, la Sydney, la vârsta de 93 de ani, cu mâna pe peniţă, în deplinătatea facultăților mintale.
George ROCA
Sydney, Australia