Niciodată nu am refuzat rețelele sociale și le consider un coridor de comunicare cu lumea, cu prietenii, cu rudele. Facebook ia locul telefonului, al scrisorilor de altădată și în accepțiunea multora devine un fel de dependentă.
Prezența mea pe Facebook nu e condiționată de nicio cenzură, de reguli impuse. Sigur, moderatorul principal rămâne buna cuviință, respectul față de interlocutor dacă acesta există să-ți dea un like.
Am lucrat în restaurante ca bucătar, în bucătarii deschise unde clienții te pot privi, observa. Facebook a devenit un acvariu în care poți fi observat atât de prietenii acceptați sau de outsideri ce nu sunt membri ai rețelei. Îmi asum postările și mă bucur că uneori sticlele conținând o scrisoare, aruncate în valuri, se mai și deschid.
Într-un serial de comentarii pe marginea unui articol precedent îmi este citat un infim schimb de replici cu un prieten din Germania.
Așa cum multe din segmentele mele scrise și publicate se referă la aerul natal al Sibiului, ca o cetate în care m-am născut și am trăit o vreme, confirm că nu-mi reneg obârșia.
În timp am trăit și în alte locuri care mi-au devenit la fel de dragi.
Este greu să te rupi de spațiul în care ai venit pe lume. A fi cu sufletul acasă nu înseamnă acceptarea injustițiilor, a nu vedea neregulile, o mentalitate balcanico-fanariotă. Există o categorie de genul ce au uitat de greblă, întrebând de ea, o calcă și se lovesc ca de o realitate pe care nu vor să o mai vadă.
O a doua categorie aparține celor ce nu se adaptează în afară, nu se realizează și atunci critică țările de adopție, într-o lamentație, într-un condițional optativ ireal. Mâncarea nu e la fel de bună, femeile ș.a.m.d.
O a treia categorie este a celor ce în mod obiectiv se detașează, înțeleg că acolo unde trăiești, acolo mănânci. Aceștia fac comparație și consideră că în noua societate singura cale către reușită e munca susținută, debarasarea de multe apucături ostile progresului.
Critica, analiza lumii din care provenim nu este o anulare. Ar trebui să fie constructive și cei ce au urechi, să învețe. După ani de zile de viețuire în alte țări ne-am obișnuit să nu mai aruncăm gunoaie te miri unde, să nu facem un lucru de mântuială, să nu stăm pe telefon la lucru, să și să…. Într-o relație de bună cooperare cu cei de acasă s-ar putea schimba câte ceva din climatul actual din România.
Defăimarea apare în cazul unor români în diasporă “ajunsi imparati”peste noapte denigrând, aruncând dejecții asupra României.
Referindu-mă la sufletul meu ce a sărit gardul dintr-o grădină mai mică sau mai mare se întoarce acasă. Ideea de acasă se reduce la prieteni, la părinți și la multe amintiri frumoase, la peisajele transilvane. Am mers la furat fructe, ori am jucat fotbal pe maidan, am ieșit de mână cu prima iubită în parcul cu arini mulți, am ascultat o anume muzică (nu manele). Îmi e dor de nunțile de altădată. Nu repudiez un cântec drag numit „De-ar fi mândra în deal la cruce”. Am crescut și la țară, și nu pot spune că toți țăranii sunt neghiobi, nespălați, nesimțiți.
Am trăit într-o lume săracă și nu am avut baie în casă, m-am spălat în lighean. Cu toții am plecat pentru o viață mai bună, am fost forțați.
Cineva menționa Ciorogârla. Sigur că orice loc natal își are dimensiunile sale sufletești și personalizate. Un poet și scriitor sibian Wolf von Aichelburg fost deținut politic la Poarta Albă, la Aiud, după eliberare a avut domiciliul forțat în Bărăgan, în mod paradoxal într-un sat numit Dor Mărunt. Am făcut împreună o excursie prin țara și parcă într-un pelerinaj a dorit să revadă locurile în care a fost forțat să trăiască vreo câțiva ani. Un om de cultură cu câteva facultăți avea să fie obligat să lucreze ca om de serviciu în școala din sat. Îmi povestea că în surghiun a întâlnit oameni simpli, țărani miloși ce nu l-au lăsat abandonat. L-a fascinat câmpia pe care o numea sărătură. S-a legat sufletește de aceste locuri și astfel a scris un volum de poezii „Oaspete uitat”. A revăzut foști vecini, prieteni. A suferit mult în viață, iar din 1981 și până în la moarte 1994 nu a evitat cercurile românești, a continuat să publice în limbă română și a visat de Sibiu.
Cu Wolf von Aichelburg 1987, in Germania
Andrei Codrescu a terminat cu ceva timp înaintea mea același liceu, în care aveam să fiu și eu elev. A imigrat în S.U.A. devenind un reputat publicist american. Și el consideră Sibiul un al doilea Paris. Continuă să scrie în limbă română și să viziteze Sibiul.
Dincolo de defăimare, de ură avem nevoie de a privi adevărul cu ochii deschiși. La rândul meu la locurile mele de muncă am fost criticat, deci am fost învățat de către alți colegi, manageri cum se lucrează în Germania, în Canada ori în S.U.A. A critică nu trebuie să devină un atribut al desființării, e nevoie și de exemple, de soluții. Tocmai imposibilitatea intrării în vis și accesul interzis la o Românie imaginară așa cum am vrea noi să fie ne îngreunează inimă. Tot legat de Sibiu aș reaminti Manifestul Cerchiştilor, salutar în dorință de a scoate literatură din păşunism, mioritism exacerbat și sincronizat cu valorile occidentale. Vorbim de fenomenul de sincronism nu numai în literatură, ci și în mentalitatea balcanică.
Gândindu-mă la eroi uitați îmi revine obsesiv omorârea lui Constantin Brâncoveanu pentru că nu s-a dezis de credință, de Ţara Româneasca.
Definirea ideii unei Românii rezidă în dorința de a avea o tară normală. Ne-am așteptat cu toții ca anul de gratie ’89 să aducă schimbări majore şi să ne putem întoarce acasă. A cui e vina?
Nivelele despre care se vorbeste in articol sint jaloane in devenirea fiecarui emigrant. Punctele comune ale emigrantilor sint ca la inceput toti tind inspre „inafara”. Imediat dupa aceea apar diferentierile, mersul in zig-zag, esecurile, reusitele sau doar traiul in asteptarea acestora, sentimentul unora ca au iesit doar sa dea o tura si sa cistige un ban ca sa-si ridice bunastarea si au ramas prizonieri intr-o stare mixta de bunastare si mizerie.
In ce priveste traiectoria emigrantului aproape totul e posibil dar foarte putin e dat. Sa aratam condescendenta, chiar pentru cei a caror alegere si cale nu pare a fi cea dreapta, fie ei absolventi de Stanford sau capsunari de frunte.
Relativ la Brancoveanu…
Istoricii contemporani par sa fi demonstrat ca execuția sa s a datorat in special refuzului de a ceda sume imense de bani/aur obținute in mare parte prin extorcare. Deasmenea, refuzului de a și accepta tradarea fata de Imperiul Otoman: “aliat” și vasal al acestuia, el conspira intr o veselie cu Imperiul Habsburgic și cu Rusia Țaristă.
Cererea de convertire era doar o formalitate judiciara/procedurala a Imperiului Otoman – inspirata din lege mahomedana. In ciuda faptului ca Brâncoveanu a rămas in istoria colectivă drept “sfânt”, “martir” etc, din punctul de vedere al legilor de atunci el a fost doar un simplu personaj duplicitar, extrem de abil politic, extrem de bogat. Sfânt? Cei ce cânta la mai multe instrumente după cum le dictează interesul personal nu sunt sfinți. Sunt … oameni politici. Duplicitatea și Trădarea lui Brâncoveanu au stabilit un standard in țările romane: “fa te frate cu dracu ca sa treci puntea”, “pupa l in bot și papa i tot (Caragiale)”. Un standard la moda chiar și astăzi. Morala istorică: ceea ce a fost a fost cu totul altfel decât in filmele lui Nicolaescu sau in maculatura lui Dumitru Almas sau… in pomelnicele grețoase ale BOR. Da, vorbeam despre Altan Bey. Constantin Brâncoveanu.
Oricare ar fi adevarul istoric executarea lui Brancoveanu, repetata SI astazi de catre jihadisti in alte situatii, nu e de aplaudat. Am spune ca daca nu a dat aur sau nu, nu este o scuza pentru a fi decapitat.
Sigur legendele transfugureaza ustoria
Decapitarea lui Brâncoveanu atunci s a efectuat in deplina conformitate cu legile in vigoare. Brâncoveanu a avut parte de un proces, completul de judecată a decis pedeapsa capitala – încă o data, in conformitate cu legile scrise de atunci.
Jihadiștii actuali decapitează după cum le place- dar legea ce i ar putea împuternici lipsește. Cele doua situații nu au nimic in comun. Comparația este lipsită de sens.
Articolul incită la o discuţie onestă despre patriotism. Lăsând eufemismele la o parte, este vorba de cei care împărtăşesc valorile naţionalismului autentic (şi care îşi poartă ţara „în suflet”) şi adepţii valorilor internaţionalist-multiculturaliste (care preferă să îşi poarte ţara în diverse accesorii vestimentare). De asemenea, se mai iniţiază o discuţie despre critica valorilor morale adoptate şi a legilor aplicate în anumite perioade istorice de timp, în contrast cu valori morale şi legi existente din perioade ulterioare. Se ajunge la blamări fără sens ale unor epoci trecute din partea unor persoane care nici nu se născuseră sau, în cel mai bun caz, erau minori în perioadele respective. Când blamările se materializează şi în altceva decât cuvinte (care aparţin dreptului constituţional la liberă expresie) se ajunge, invariabil, la cenzurări sau arderi de cărţi, la dărâmări de edificii şi statui, precum şi la izolări sau eliminări de persoane. Interesant de văzut va fi perspectiva perioadei prezente a celor din generaţiile viitoare, care acum fie nu s-au născut încă, fie sunt minori şi nu îşi pot articula în mod coerent un punct de vedere propriu. Aşadar, acei indivizi moralizatori din prezent care doresc să îşi extindă eul sau personalitatea în afara epocilor în care s-au născut şi să critice nişte realităţi la care ei nu au fost martori sau participanţi direcţi, o pot face (în virtutea dreptului constituţional american la căutarea fericirii), însă doar cu satisfacţia limitată a unui exerciţiu intelectual pur hedonistic.
@Tiberiu Dianu
Să încercăm atunci una, de preferinţă cât mai concisă şi clară, din care să putem trage concluzii şi să nu ne alegem „doar cu satisfacţia limitată a unui exerciţiu intelectual pur hedonistic”.
Permiteţi-mi să vă pun în consecinţă câteva întrebări, spre înţelegerea mea deplină a ceea ce scrieţi.
– Ce credeţi, se cere oare ca acele valori să fie definite în prealabil, sau înţelegem cu toţii cu siguranţă acelaşi lucru?
– Ce legătura vedeţi, sau nu, între patriotism, naţionalism autentic şi internaţionalism-multiculturalism?
– Ce părere aveţi despre alegerea cuiva de a nu împărtăşi nici valori naţionaliste şi nici unele internaţionalist-multiculturaliste? Altfel formulat, este o situaţie de tertium non datur sau există şi alte alegeri?
– Ce credeţi despre sentimentele celor care nu poartă câte o ţară întreagă în suflet, ci doar o părticică din ea, şi anume cea de care se simt legaţi în mod personal? Este şi aceasta o formă de patriotism, sau este o atitudine greşită/condamnabilă/eronată/dăunătoare, lipsită de vreo justeţe/justificare?
Desigur că voi comenta spusele dv. de îndată ce sunt convins că v-am înţeles şi că vorbim despre acelaşi lucru. Vă mulţumesc anticipat.
@Tiberiu Dianu
Deci după dv. numai martorii oculari şi participanţii direcţi pot avea o opinie competentă despre un eveniment… Adică doar prin intermediul percepţiei directe sau a praxis-ului? Altfel spus, după dv., oamenii nu au în principiu capacitatea de a-şi forma o opinie prin mijloace intelectuale, cu ajutorul raţiunii, examinând faptele (şi credibilitatea surselor respective) şi evaluându-le în conformitate cu principiile lor personale de bine şi rău…
Eu am întâlnit mulţi oameni care spuneau ce spuneţi şi dv. – că dacă n-ai fost acolo şi n-ai trăit atunci, nu poţi să înţelegi; mai mult, nici nu eşti îndreptăţit să ai şi să-ţi exprimi părerea! Eu văd această opinie ca fiind – deseori – o tentativă de a evita examinarea argumentelor incomode ale interlocutorului şi de a evita nevoia de a aduce argumente. De exemplu, discutând, inclusiv pe ACUM, cu israelieni, auzeam: tu, de acolo din Elveţia, nu poţi să ştii, nu poţi să înţelegi, deci părerea ta este nulă. Asta în loc să discute/conteste faptele şi principiile pe care mă bazam !
Despre asta – în comentariul următor.
Dar înainte de a trece la subiectul discuţiei oneste despre patriotism, iată un exemplu concret al mentalităţi descrise mai sus (v. aici):
Autorul comentariului din care am citat locuieşte în Israel iar autoarea articolului locuieşte în România. Interesante sunt şi comentariile care au urmat, de ex. acesta 😉
@Tiberiu Dianu
> Articolul incită la o discuţie onestă despre patriotism […]
Subiectul patriotismului s-a mai discutat pe ACUM. Citez din acest comentariu al meu din 2012:
„În opinia mea […] poate exista un sentiment pe care să-l putem numi patriotism şi care să nu dea naştere la adversitate, duşmănie, conflicte, etc. cu alţi patrioţi de acelaşi gen.
„Patriotismul este o formă de loialitate, iar valoarea loialităţii depinde de obiectul acesteia: să fii loaial unei persoane fără calităţi, fără caracter, etc. nu este o virtute, este un defect.
„Patriotismul este loialitatea faţă de o ţară, faţă de un stat şi deci patriotismul este justificat dacă şi numai dacă acel stat merită loialitatea ta. Rolul unui stat este să respecte şi să garanteze drepturile tale individuale: dreptul la viaţă, libertatea, şi toate celelalte. Numai un asemenea stat merită loialitatea ta, ataşamentul, eventualul sacrificiu pentru a o apăra de cei ce vor să te lipsească de aceste drepturi.
„Când, acum vreo trei săptămâni, am scris într-un comentariu că patria trebuie ea să merite dragostea ta, un comentator a scris, revoltat, că patria este ca o mamă, iar pe mama o iubeşti necondiţionat. […] Evident, patria nu este ca o mamă: cele mai multe mame au grjă de copii lor, iar (cele mai?) multe ţări sunt mai degrabă mame vitrege: în loc să aibă grijă, te oprimă în toate felurile.
„[…] Patriotismul raţional, cel descris mai sus, este de aşa natură, încât patrioţii de acest fel din diferite ţări nu au nici un motiv să se strângă de gât unii pe alţii. Chiar şi în lipsa graniţelor bine păzite 🙂
„Genul de patriotism descris mai sus se apropie de conceptul de „patriotism constituţional” atribuit lui Jürgen Habermas. Este loialitate şi admiraţie pentru o ţară a cărei Constituţie garantează şi respectă drepturile individuale…”
Deci, d-le Dianu, vă invit să vă expuneţi concepţia dv. proprie despre patriotism şi/sau să o refutaţi pe a mea.