În Shirakawa-go acoperișurile caselor par două mâini care se roagăDupă o călătorie cu autocarul de circa o oră și jumătate pe șosele șerpuind și tuneluri deschise prin munți, am ajuns la următorul popas: Shirakawa-go. Locul este atât de celebru încât circulă pe Internet în format Powerpoint – nu m-ar mira să-l fi primit și dumneavoastră într-un mesaj electronic de la vreun cunoscut.
Satul istoric este cunoscut pentru casele într-un stil arhitectonic unic denumit gasshō. Denumirea însemnă “mâini împreunate” ca într-o rugăciune și se referă la forma acoperișurilor, astfel construite pentru a nu permite acumularea zăpezii pe timpul iernilor riguroase.
Peisajul îmi aduce amintiri din copilărie și, pentru câteva ore, Heidi nu mai este fetița din Elveția ci o mică japoneză din Shirakawa-go.
Casele, cu două sau trei etaje, sunt din lemn, iar acoperișurile sunt făcute din stuf și au o grosime considerabilă. Întreaga structură a caselor este făcută din lemn, stânghiile fiind prinse între ele cu funii, rareori utilizându-se cuie.
Fiind construite din materiale extrem de inflamabile, locuitorii și-au pus la punct un sistem comunitar de alertă și stingere a incendiilor. Iar la începutul toamnei acoperișurile sunt stropite cu furtunul în scop preventiv.
Înlocuirea periodică a stufului este făcută programat, în funcție de necesități, iar la activitate participă toată comunitatea.
Inima casei se află la parter, în jurul unui ceainic atârnat de tavan și încălzit cu lemne. Etajele superioare au un sistem de grile în podea care permite circulația aerului cald până la stuful de pe acoperiș. Iar la ultimul etaj se aflau, de obicei, crescătoriile de viermi de mătase, principala îndeletnicire a localnicilor înainte ca satul, declarat patrimoniu Unesco în anul 1995, să devină o atracție turistică.
Ne lăsăm cu greu duși din acest spațiu mirific și liniștit în care spiritul de comunitate contrastează atât de puternic cu individualismul centrelor urbane.
Ryokan-ul doamnei Tanabe
Din dorința noastră de a cunoaște și Japonia rurală, ne îndreptăm spre Takayama, în inima așa-numiților Alpi japonezi, plini de curiozitate în ceea ce privește următoarea aventură: o noapte la un ryokan (han tipic).
Încărcați numai cu un rucsac – valizele mai mari le-am expediat de la Kyoto la Tokyo prin intermediul unui foarte eficace și ieftin serviciu de curierat –, intrăm în casa tradițională cu poarta și ferestrele îmbrăcate în hârtie.
Intimitatea, în Japonia, nu se obține prin intermediul zidurilor, al porților încuiate sau al ferestrelor din sticlă cu obloane. Ea provine, instantaneu, din comportamentul formal, din respectul față de celălalt și al regulilor de comportament și civilizație.
Trecem primul prag și intrăm într-un fel de antecameră. O doamnă scundă și vioaie ne întâmpină cu obișnuitul “Irashaimase” și ne invită să ne descălțăm pantofii de stradă și să încălțăm niște papuci ordonați ca la expoziție. Facem prezentările și doamna Tanabe – ryokanul îi poartă numele –, dorește să afle imediat cum se spune “mulțumesc” în portugheză și în românește. “Murtumesc” avea să repete de câteva ori, ca un copil mic care nu reușește să-l pronunțe pe “l”. Toți japonezii au, de fapt, această problemă.
Oricum, simpatia dnei. Tanabe ne cucerește pe loc. Își amintește imediat de Nadia, după cum îmi amintesc și eu de reacțiile grupurilor de japonezi între isterie și extaz la exercițiile Nadiei la sol. Amicul meu portughez, Paulo, îi stârnește și el curiozitatea, amintind câteva cuvinte japoneze care au fost introduse de navigatorii portughezi, ca de pildă, “pan” (“pâine”, “pão” în portughezã) și chiar “arigato” (“mulțumesc”, “obrigado” în portughezã).
Camera unde stăm are podeaua acoperită cu tatami (rogojini) iar papucii rămân, din nou, la intrare. Alți papuci ne vor aștepta, și ei aliniați, la intrarea în toaletă, cu scopul de a fi utilizați numai în acel loc.
La baia comunală
Înainte de a lua cina, servită în cameră, ne hotărâm să trecem la nivelul următor al experienței noastre într-un ryokan: baia publică cu apă termală – onsen.
Într-o încăpere de trecere se găsesc toate cele necesare înainte și după baie: instrumente de ras, periuțe și pastă de dinți, parfumuri și creme de corp. În camera următoare, câteva dușuri își așteaptă mușterii. Dușul se face stând pe un scăunel de lemn iar după o ambientare la temperatura apei termale, de circa 50-60 de grade, suntem gata să intrăm în bazinul alimentat de un izvor natural. De cealaltă parte a bazinului, o mică grădină japoneză cu scop decorativ și contemplativ. Baia se face obligatoriu în costumul lui Adam, cu un mic prosop care să-ti acopere părțile rușinoase până ajungi în apă. E atât de fierbinte, la propriu, că nu rezist decât câteva minute. Mă îmbrac în yukata, halatul japonez pus la dispoziția oaspeților, și mă așez pe treptele grădinii interioare cu vedere spre o pagodă în miniatură și un firicel de apă care susură printre câteva pietre.
La ora șapte camera noastră se transformă în sală de mese. Prin fața ochilor și a aparatului fotografic încep să defileze vreo 12 feluri de mâncare, prezentate în amănunt de simpatica noastră gazdă. Și pentru că e prea devreme și oricum camera trebuie pregătită pentru dormit, facem o incursiune nocturnă prin Takayama.
Dna. Tanabe insistă să ieșim prin sat în papuci japonezi (de stradă) din lemn. Ne supunem și ne deplasăm ca pe patine cu rotile pe străzile liniștite și fermecătoare. Papucii ăstia au talpa curbată în partea din față, astfel încât avem senzația că merg de unii singuri.
La întoarcere, în locul mesei din centrul camerei se află acum două paturi improvizate direct pe tatami, dintr-o saltea joasă și o patură subțire. După o noapte confortabilă, dar parcă prea scurtă (ferestrele din hârtie își îndeplinesc pe deplin sarcina de a lăsa să treacă lumina naturală), ne luăm micul dejun tot în cameră și ne despărțim de scumpa doamnă Tanabe, făcând schimb de cărți de vizită.
Când am ajuns înapoi în Portugalia ne aștepta pe amândoi câte o carte poștală de mulțumiri din Takayama, cărora nu le puteam răspunde decât prin intermediul unei vederi din Lisabona. Sunt sigur că doamna Tanabe o va contempla îndelung și o va pune la loc de cinste, cu simplitatea, recunoștința și bucuria cu care numai japonezii primesc un dar atât de simplu.
Urmează Tokyo, iar ziarele vuiesc despre Tomohiro Kato, tânărul de 25 de ani care, într-un act de nebunie, a omorât șapte persoane în cartierul Akihabara, renumit pentru magazinele de produse electronice.