Ascult „Blowin’ In the Wind” cu Florian Pittis si ma pregatesc sa plec in Vama Veche. Caut lecturi de vacanta si ma napadesc amintirile…
“Mi-e teama de moarte. E o taina pe care nu sunt inca in stare s-o infrunt”, spunea Paler cu 8 luni inaintea mortii. Si iata cum a trecut deja mai mult de un an de cand am aflat ca…”the answer is blowin’ in the wind.”
Pe 18 martie, anul trecut, i-am scris unui prieten ca il vad pe Paler cum se stinge, cum corpul nu-l mai ajuta, cum cu greu mai rosteste frazele, cuvintele, desi ele inca erup din mintea-i uriasa, vii, clare, logice, incercand cu disperare sa treaca de bariera asta a fizicului neputincios. Mi se parea o oroare si o nedreptate ca se intampla asa.
Si dintr-o data s-a intamplat…Intr-o seara de mai am aflat cu totii cumplita veste.
Apoi, in vara, in august, in fata micii librarii Humanitas din Vama Veche, ca si azi, cautam lecturi de vacanta. Aveam de ales intre doua din best-seller-urile verii: Orbitorul lui Cartarescu si Convorbirile dintre Octavian Paler si Daniel Cristea Enache.
Nu, nu ma gandisem sa cumpar Cartarescu, desi marketingul desantat, chipul sau care te privea din orice colt de chiosc, te putea face macar curios. De data asta insa n-am muscat.
Cartarescu
Mai citisem Cartarescu si de fiecare data ma facuse sa ma simt ca un psihiatru caruia i se destainuie un pacient intr-o sedinta de terapie. Simteam deci ca ma aflu in fata lui, si toate angoasele, fricile, frustrarile, fobiile, fetisurile prind aripi si se inmultesc prin cuvinte.
Mereu am simtit ca omul asta a avut o copilarie pe cat de plina de imaginatie, pe-atat de goala de simplitatea bucuriei copilaresti de a trai fara frica, fara senzatii dureroase, fara umilinta, fara jena, fara remuscari, fara retineri.
Ma uitam in ochii sai care te sagetau de pe afisul din Vama. In realitate pare un om care s-a acomodat cu “boala”, cu “diagnosticul”. E linistit, e impacat, e modest… Pare ca s-a exorcizat.
Dar scrierile sale sunt totusi jurnalul intim al \”bolii cronice” pe care nu poate s-o nege, s-o respinga in totalitate. Opera lui e un fel de exhibare masochista care duce uneori pana la o autoflagelare a eului imaginativ.
Scrierile lui iti plac si te mira, le respingi si poate iti sunt cunoscute, spun ceva si nu spun nimic… Cuvintele sunt nascute dintr-un trup si un spirit prea plin, bolnav de plin, pe care le citesti pana cand inclini a spune: Stop! E prea mult! Asa ceva trebuie premiat sau tratat de urgenta!
Si totusi nu l-am ales pe Cartarescu. De ce? Poate pentru ca e inca prea prezent…
Paler
Mi-am intors privirea spre cartea care statea stinghera pe un raft in spate, parca resemnata, cu un design putin desuet si trist. Am ales si am cumparat Convorbirile cu Paler. De prima data cand am pus mana pe carte am simtit o ardere. Ca si cum atingi un manifest.
M-am asezat pe-o piatra si, in voia soarelui, m-am umplut de deplin, citindu-i gandurile, pe malul marii…
Cu tot pesimismul lui, cu toate angoasele de om la senectute, aflat pe ultima suta de metri in momentul scrierii cartii, stia sa patrunda cu har prin cele mai profunde nise ale sufletului. Mi s-a intamplat sa comentez cartea cu niste prieteni si m-am surprins vorbind despre Paler la timpul prezent.
Imaginea otetarilor de pe strada Cuza, a moliilor-dansatoare, martorii devotati ai framantarilor scriitorului, personaje principale in cartea de destainuiri, ca si hainele-i roase -“ultime certitudini”, mi-au ramas adanc intiparite in minte, alaturi de inhibitiile “racului” cu memorie prea incapatoare – asa cum el insusi se descria.
O memorie incapatoare ca \”Viata pe un peron\” pe care, alaturi de el, in anii 80’, se refugiasera multi. Acei oameni traisera ani intregi in cartile si prin cartile lui. Locuiau inlauntrul mintii sale, si acolo era ultimul loc in care se mai simteau bine.
Se inveleau cu speranta, traiau cu certitudinile si intrebarile scriitorului, si, mai ales, se trezeau citind printre randuri adevaruri ce nu puteau fi rostite. In anii aceia, in care orice carte a lui Paler aparuta intr-un tiraj de 500.000 de exemplare se dadea ca painea calda, scriitorul avea milioane de cititori.
Fiecare carte a sa era imprumutata, recuperata si imprumutata iarasi, astfel incat fiecare din volumele sale ajungea sa fie facute ferfenita, spre disperarea proprietarului.
Pittis
Paler era ultimul peron, ultimul refugiu, ultima speranta si, citit printre randuri, devenea ultimul nostru protest. In Paler locuiau multi, ceea ce-i dadea scriitorului, fara voia sa, aproape un aer de… institutie. Institutia rezistentei noastre.
Citindu-l din nou, in Vama, mi-as fi dorit ca acea ultima carte a lui, cu el si despre el sa nu se mai termine… Ca un facut, in timp ce-o inchideam, am auzit la carciuma de vis-a-vis “Vanare de vant” cantata de Pittis. O data, de doua ori, de trei ori…
Disparuse si Pittis.
Si in muzica lui locuisera, in vremuri de restriste, multi. Asa ca le-am simtit intr-un fel, lui si lui Paler, spiritele imbratisate intre filele pe care tocmai le inchisesem, presate ca niste fire de nisip, pe care, cu ochii inchisi, le-am suflat spre apa marii.
Nu, nu am luat informatia despre dl Paler de pe net. Din acest motiv eram curios. Am citit in Bucuresti o carte despre revolutie, erau trei volume groase, dar nu mai am acum repere sa stiu care autor este serios si care nu este de luat in seama in tara. Nu mai tin minte autorul dar pot afla. Acest autor (se pare de succes) sustinea ca el a inventat sintagma „epoca de aur”.
Pe de alta parte l-am cunoscut si personal pe dl Paler, la o petrecere in cinstea lui in New Jersey. Mi s-a parut foarte inteligent, ceea ce era evident, dar si foarte precaut sa nu-si spuna direct parerea despre nimic. Asa ca dl Paler a ramas o enigma pentru mine.
L-am intalnit pe Octavian Paler imediat dupa 1990, la o intalnire foarte bine organizata, in New Jersey, cu multi romani de toate orientarile politice.
Trebuie sa recunosc ca am apreciat inteligenta lui, modul sau elegant de nu contraria pe nimeni, chiar daca eclectismul lui nu mi-a sunat prea bine nici atunci.
De curand am citit cateva carti referitoare la revolutie, care intre altele il acuzau ca el a inventat sintagma „iepoca de aur”. Puteti sa ma lamuriti daca acesta este adevarul???
Domnule Constantinescu,
Cunosc si eu legendele astea care circula pe net. Asa a fost si cu o poezie legata de Dumnezeu care ii era atribuita lui Paler, si despre care el a marturisit, inclusiv in cartea despre care scriu mai sus, ca i-ar fi placut sa o scrie el dar nu e a lui. Si e plin netul de asa ceva. In legatura cu oamenii celebrii si in jurul lor se nasc mereu povesti. Totul e sa nu cadem in capcana lor.