Vladimir Iakovlev: Acum știu mai bine de unde a apărut frica eternă fără cauză
Vladimir Iakovlev, 57 de ani, s-a născut la Moscova și locuiește acum în Israel. El a împărtășit recent istoria cekistă a familiei sale pe pagina sa de Facebook și a explicat cum atrocitățile trecute din istoria rusă / sovietică au influențat mentalitatea rusă.
Aţi văzut vreodată actul de identitate al unui adevărat cekist? A aparținut bunicului meu și încă îl mai am. (Termenul „cekist” vine de la abrevierea rusă CK, adică de la Comisia extraordinară (Ceka), organizația inițială de poliție secretă, înființată sub Lenin de către sadicul Felix Dzerjinski/n.tr.)
Cartea de identitate Ceka a lui Vladimir Iakovlev. Adeverinţa nr. 432. Eliberată tovarăşului Iakovlev Vladimir Ivanovici şi îi dă dreptul să aresteze toate persoanele suspecte în limitele Moscovei şi a împrejurimilor ei. CK din Moscova roagă autorităţile civile, militare şi de căi ferate ale Republicii Socialiste Federative Sovietice Ruse să îl sprijine pe tov. Iakovlev, ceea ce se certifică prin semnătura şi ştampilele alăturate. Semnături ale Preşedintelui şi Secretarului CK moscovit. Moscova, 18 septembrie 1919.
Am fost numit după bunicul meu. Bunicul meu, Vladimir Iakovlev, a fost un ucigaș, un călău sângeros și un cekist (securist). Printre victimele sale au fost și părinții săi. Bunicul meu l-a împuşcat pe tatăl său pentru speculă. Mama sa, străbunica mea, când a aflat despre aceasta, s-a spânzurat.
Cele mai fericite amintiri din copilărie sunt asociate cu apartamentul vechi și spațios de pe strada Novokuzneţkaia, de care familia noastră era foarte mândră. Am aflat mai târziu că acest apartament nu a fost cumpărat sau construit, ci a fost rechiziționat de autorități, fiind confiscat de la o familie bogată de comercianţi.
Îmi amintesc vechiul dulap sculptat, în care obișnuiam să caut borcane cu gem. Îmi aduc aminte şi de canapeaua mare, confortabilă, în care bunica mea, învelită cu o pătură caldă, mi-a citit seara basme. Şi de două fotolii mari din piele, care în mod tradițional erau folosite doar pentru conversațiile cele mai importante.
După cum am aflat mai târziu, bunica mea, pe care o iubeam foarte mult, a lucrat o mare parte a vieții sale ca agent provocator profesionist. De origine nobilă, ea și-a folosit provenienţa socială pentru a construi relații amicale și a provoca cunoștințele ei spre destăinuiri. Apoi ea întocmea rapoarte oficiale şi scria denunţuri de serviciu.
Bunica și bunicul nu au cumpărat canapelele, scaunele, dulapul și alte piese de mobilier aflate în apartamentul nostru. Ei le-au ales dintr-un depozit special, care păstra posesiunile din locuinţele moscoviţilor executaţi. Din acest depozit cekiştii puteau să-şi echipeze gratuit apartamentele.
Sub pelicula subţire al neştiinţei, amintirile mele fericite din copilărie sunt impregnate de duhul tâlhăriilor, violenţei şi trădării. Sunt impregnate de sânge.
Dar să fi fost eu singurul?
Noi toţi, care am crescut în Rusia, suntem nepoții victimelor şi a călăilor. Absolut toți, fără excepție. Nu au existat victime în familia dv.? Atunci au existat călăi. Nu au existat călăi? Înseamnă că au existat victime. Nu au existat nici victime, nici sau călăi? Atunci există secrete.
Nu trebuie să vă îndoiţi!
Mie mi se pare că subestimăm puternic influența tragediilor trecutului tragic rusesc asupra psihicului generațiilor actuale. Psihicul nostru şi al vostru. Până și astăzi, când ne despărţim, ne spunem unul altuia „La revedere”, fără să realizăm că revederea are ceva de detenţie. În viaţa de toate zilele au loc întâlniri, iar revederile se petrec în închisoare. Până azi scriem cu uşurinţă, între ghilimele: „Iţi scriu când mă eliberez!”. Când MĂ ELIBEREZ…
Evaluând amploarea tragediilor trecutului rusesc, ne gândim de obicei la cei dispăruţi. Dar pentru a evalua impactul acestor tragedii asupra psihicului generațiilor viitoare, trebuie să ne gândim nu la dispăruţi, ci la supraviețuitori.
Cei ce au murit, au murit.. Supraviețuitorii au devenit părinții noștri și părinții părinților noștri.
Supraviețuitorii sunt văduvele, orfanii, cei care i-au pierdut pe cei dragi, cei surghiuniţi, cei deschiaburiţi, cei alungaţi din ţară, cei care au ucis pentru ca să se salveze ei înşişi, pentru idealuri sau victorii, cei ce au trădat şi cei trădați, cei ruinaţi, cei care și-au vândut conştiinţa și au fost transformaţi în călăi, cei care au torturat şi au fost torturaţi, violaţi, mutilaţi, jefuiți, forțați să pârască, cei ce au devenit beţivi de la durerea fără speranţă, de la simţul vinovăţiei şi credința pierdută, cei umiliţi, cei care au trecut prin foamete mortală, prizonierat, ocupație străină și lagăre de concentrare.
Numărul de morţi este de zeci de milioane. Au supravieţuit sute de milioane. Sute de milioane de oameni care au transmis frica, durerea și sentimentul de ameninţare permanentă, ce venea din lumea exterioară, copiilor lor, care la rândul lor, adăugându-și propriile suferințe, ne-au transmis această frică nouă.
Astăzi, nu există nici o familie în Rusia care să nu poarte, într-un fel sau altul, consecințele enorme ale sălbăticiilor comise în ţară în timpul unui secol.
V-aţi întrebat vreodată cât de mult experiența vieții a trei generații succesive ale strămoșilor dv. direcți influențează percepția dv. personală asupra lumii? Pe cea a soţiei dv.? Pe cea a copiilor dv.?
Dacă nu v-aţi gândit, gândiți-vă!
Emblema „sabiei și scutului” al lui Ceka (urmat de NKVD, MVD, KGB și acum FSB), așa cum a fost purtat la manifestaţie, împreună cu un portret al fondatorului său Felix Dzerjinski.
Mi-au trebuit ani pentru ca să înțeleg istoria familiei mele. În schimb acum știu mai bine de unde provine frica mea veşnică şi fără motive. Sau tendința mea de păstrare secretă a lucrurilor. Sau incapacitatea mea absolută de a avea încredere într-o altă persoană și de a crea relații apropiate.
Sau un sentiment constant de vinovăție care mă bântuit din copilărie, pentru perioada în care îmi amintesc de ea.
În școală ni se povestea despre atrocitățile comise de fasciștii germani. La universitate, despre crimele comise de gărzile roșii chinezești și de khmerii roşii cambodgieni. Doar că profesorii noștri au uitat să ne spună că cel mai mare genocid, fără precedent ca proporţii și durată, au fost puse în aplicare nu în Germania, nu în China, nu în Cambodgia, ci de propria noastră țară.
Iar cei care au supraviețuit acest cel mai groaznic genocid din istoria omenirii nu era îndepărtaţii chinezi sau coreeni, ci trei generații consecutive ale FAMILIEI VOASTRE.
Adesea ni se pare că cel mai bun mod de a ne proteja de trecut este să nu îl deranjăm, să nu săpăm în istoria noastră de familie, să nu ne gândim la ororile care li s-au întâmplat membrilor familiei noastre.
Ni se pare că este mai bine să nu știm. De fapt, este mai rău. Cu mult.
Ceea ce ignorăm continuă să ne influenţeze, prin amintirile din copilărie, prin relațiile cu părinții noștri. Simplu, fără să ştim, nu suntem conștienți de efectul acestei influenţe și, prin urmare, suntem neputincioși să ne opunem.
Cea mai gravă consecință a fricii noastre moștenite este incapacitatea noastră de a o recunoaște. Şi, ca urmare, incapacitatea să realizăm măsura în care această traumă ne distorsionează percepția de azi a realității.
Nu este important ce anume, pentru fiecare dintre noi, reprezintă personificarea acestei frici a noastre: America, Kremlinul, Ucraina, homosexualii sau turcii, Europa „destrăbălată”, a cincea coloană, sau pur și simplu șeful de la servici sau polițistul de la intrarea în metrou.
Ceea ce este important este dacă suntem conștienți de măsura în care fricile noastre personale de azi, senzaţia noastră personală de amenințare externă sunt, în realitate, doar fantome ale trecutului, a căror existență ne temem atât de mult să le recunoaștem.
… În anul 1919, în devastare și foamete, bunicul meu ucigaş murea de tuberculoză. L-a salvat de la moarte Felix Dzerjinski, care a adus de undeva, cel mai probabil dintr-un alt depozit „special”, o ladă de sardele franceze în ulei. Bunicul s-a hrănit timp de o lună cu ele și, din acest motiv, a rămas în viață.
Înseamnă aceasta că eu îi datorez viața lui Dzerjinski?
Iar, dacă da, cum să trăiesc cu aceasta?
Vladimir Iakovlev, septembrie 2016
Preluat de pe situl kasparov.ru.
Traducere din limba rusă de Victor Manta.
În completare, dintr-un interviu al d-lui V. Iakovlev:
Aş adăuga că România nu stă cu mult mai bine decât Rusia/URSS, deoarece a avut o perioadă fascistă şi dictatorială de cam un deceniu, cu războaie grele, pierderi enorme şi masacre oribile, apoi cu lungi decenii de sângeroasă dictatură comunistă, urmate de alte decenii compromise prin post-comunism.
Drept care, cât mai suntem, cât mai sunt, întrebaţii pe părinţi şi bunici ce şi cum au trăit ei, pentru ca să aflaţi cât se mai poate afla, deoarece vă este indispensabil să ştiţi trecutul familiei dv.