Uf… Din nou are insomnie… de data asta, însă, pe bună dreptate: mâine e socru mic. Fata tatei cea mai mare e mireasă. Şi el, tata, măcar că e trecut binişor de 40 de ani, e emoţionat ca un adolescent.
Nunta va avea loc la capitală. Firesc ar fi fost poate să plece măcar din seara asta, însă, de când se află în conflict cu moş Ene şi acesta nu mai vrea sub nici o formă să treacă şi pe la uşa lui, nici măcar în propriul pat nu i se lipeşte pleoapă de pleoapă, darmite într-un loc străin…
Aşa încât, dis-de-dimineaţă se va urca în microbuz şi dacă totul va fi bine, va ajunge taman când mirii se pregătesc să spună „da” în faţa ofiţerului stării civile.
Soţia, fetele, toată lumea (mai puţin soacra, bolnăvioară, de care el are grijă de când soţia îi lucrează în capitală) sunt deja în febra pregătirilor, acolo, în oraş.
Aici, acasă, el şi-a călcat cămaşa, şi-a pregătit costumul punându-l pe un umeraş. Gânduri, emoţii, fetiţa tatei…
Spre ziuă îl prinde totuşi somnul. Puţin. Se trezeşte parcă speriat. Astăzi! Astăzi e nunta…
Totul e la îndemână. Înainte de a ieşi, dă însă o raită prin gospodărie, vede dacă soacra are tot ce trebuie, o îmbrăţişează şi fuge.
„Să ai grijă, pantalonii pot cădea de pe umeraş!”, mai aude din urma sa…
Însă nu mai are timp să se gândească la ce o fi vrut să spună soacra.
În microbuz se gândeşte, o vede mireasă pe fiica lui care e atât de… atât de frumoasă, atât de gingaşă, atât de…
Are noroc. Traficul e lejer. Microbuzul circulă bine. Ajunge chiar înainte de a fi plecat alaiul de acasă…
„Doamne, cât e de frumoasă! E strălucitoare!”
„ Hai, schimbă-te, trebuie să plecă!!!”, soţia îl apostrofează din mers.
Da, a şi uitat… Dar, vai! Pantalonii nu-s! Au alunecat, au căzut de pe umeraş. Să spună? Să nu spună? Dar ce-i rămâne de făcut? În mai puţin de o oră trebuie să fie la cununia civilă…
„CUM??? Unde?? Cum ai putut fi aşa căscat?? Iată, vei merge în blugi…”
Parcă lui îi păsa cum. Nu o vedea decât pe micuţa lui Prinţesă, copleşită şi ea de emoţie…
Îşi adună însă ultimele resurse şi se concentrează: unde s-a putut întâmpla?
Fără să mai spună nimănui a ieşit. Fluieră după un taxi şi se întoarce la autogară. „Ar trebui să mai fie acolo”, se gândeşte adunându-şi ultimele puteri…
Într-adevăr, microbuzul e acolo…
Urcă cu repeziciune. DA! DA! Sunt acolo, sub scaunul unde stătuse el. Cam şifonaţi, prăfuiţi, dar ce importanţă are..
Din nou în taxi. Îşi cere scuze, se îmbracă din mers şi… direct la oficiul stării civile.
„…de bună voie şi nesilită de nimeni…”?
„Da”, şopteşte mica lui Prinţesă.
A ajuns la timp. Soţia îi zâmbeşte îngăduitoare. Amândoi au lacrimi în ochi.
Şi doar mama soacră îi spusese….