Ani în şir mama nu a aflat de moartea lui Simona. De multe ori, venind în Canada cu tata, î-mi cerea s-o duc la Simona, dar niciodată nu dispuneam de timpul necesar ca s-o fac. Îşi freca sărmana mâinile a neputinţă şi-i citeam în ochi tristeţea printre lacrimi. Tata, alături de ea, stătea cu ochii pironiţi în pământ. După aproape şapte ani sora ei mai mică Şendi nu a mai putut răbda şi i-a spus adevărul. Tata nu a vrut să-mi povestească ce s-a întâmplat în ziua aceea şi cât timp le-a trebuit că să reintre în ceea ce se numeşte viaţă normală. Nici eu nu am insistat. Ultima dată am întâlnit-o pe mama în toamna anului 1985. Era internată în spitalul din Kfar-Saba. Tata petrecea peste 20 de ore pe zi cu dânsa în spital. Când nu era acolo lângă ea, era acasă să facă o baie, să se schimbe sau să rezolve nişte treburi care nu suportau amănare. Vali şi cu mine am stat lângă ea, am povestit despre noutăţile de acasă, despre copiii noştri, Marius care era în al doilea an la Waterloo University şi Anca care era în ultima clasă de liceu. Ca totdeauna, mintea ei ascuţită trebuia hrănită cu mai multe informaţii şi pe măsură ce le primea, făcea incredibile conecţii, trăind parcă în sfera acţiunilor desfăşurate la peste zece mii de kilometri distanţă. Dar suferea de cancer fără să ştie şi doctorii ne-au pus în gardă că nu trebuie să sperăm în minuni. La scurt timp după întoarcerea noastă acasă, la sfârşitul primei săptămâni din decembrie, am aflat că nu mai e. M-am întors în Israel ca să fiu alături de tata rămas singur acum. La fel ca şi în cazul lui Simona, am ajuns prea târziu ca să fiu prezent la înmormântarea ei. Singura mângăiere este aceea că a fost depusă în mormântul din imediata vecinătate al lui Simona după care a tânjit vreme îndelungată fără să ştie că ea pătrunsesemai demult într-o lume mai dreaptă. Acum, împreunate pe veci, mamă şi fiică pot veghea asupra noastră, cei care trebuie să răbdăm golul din sufletele noastre lăsat de pierderea lor. Am reuşit să-l conving pe tata să vină cu mine la Torornto. Tata a fost totdeauna venerat de Vali şi de copii. Vesel, iubitor, gata să dea o mână de ajutor oricând şi dispus să se joace cu copiii, tata era îndrăgit de fiecare. Prietenii noştri, fraţii şi surorile lui Vali, erau bucuroşi să-l primească în casa lor şi oriunde lăsa în urmă sentimentul de stimă pentru omul neconformist care se adapta cu uşurinţă oriunde. Mergeam cu el în fiecare dimineaţă la Templul din apropiere pentru rugăciune, amândoi albi şi nebărbieriţi, tată şi fiu, iar oamenii din jur care nu ne ştiau ziceau că suntem fratele cel mare şi cel mic. De ziua mea în ianuarie Vali a închiriat pentru prima dată un aparat video şi am înregistrat primul film de familie. Pentru căteva minute pe ecranul televizorului îl am pe tata trăind nepreţuite secvenţe la celebrarea celei de-al 52-lea an de la naşterea mea. În aprilie unul din „semenele” lui caracteristice i-au spus că trebuie să se întoarcă la el acasă. Adina trebuia să termine şi ea şcoala, şi aşa cum obişnuiesc toate fetele în Israel, trebuie să meargă să-şi facă serviciul militar. În kibutz a cunoscut un băiat foarte insistent care o curta de mai multă vreme şi nimănui dintre noi nu ne-a făcut o plăcută impresie. Nu era nimic rău în prietenia lor, nu avea vicii or proaste atitundeni, dar nici nu vedeam în el ceva care să inspire multă încredere. După părerea generală se încadra la categoria „simfonie neterminată.” Cred însă că nu mai era nimic de făcut pentru că în vara urmatoare Ancuţa şi cu mine am mers în Israel să celebrăm nunta Adinuţei cu Şuki. Simona reuşise să cumpere un apartament la un bloc în Jaffo şi noua pereche l-a moştenit. Nunta a fost frumoasă, tata, Buţu şi Cuţa au fost la mare înâlţime, am revăzut întrega familie lăsată acolo, şi Adinuţa a sclipit în rochia albă de mireasă, cu o pălărie cu boruri largi şi voal prin care licărirea ochilor ei lăsa să se revarse fericirea acestui moment. Şi dacă în seara aceea o umbră s-a întipărit pe faţa ei, aceea s-a datorat faptului că singura persoană care avea datoria s-o conducă la „cupa”, tatăl ei adevărat, nu s-a prezentat. În locul lui, tata a mers cu ea până în faţa rabinului. După moartea lui mama, tata a continuat să trăiască în casa de bătrâni din Herzelya, numită Casa Sireny. În plina forţă la 80 de ani, cu spiritul lui independent şi fără să ţină seama de opiniile celorlalţi, şi-a coordonat viaţa după plac. Adina a început să lucreze la aceeaşi bancă unde a lucrat şi mama ei şi curând a fost absorbită de oficiul tranzacţiilor cu străinătatea unde şi Simona a lucrat. Încă de pe vremea când Simona trăia, tata a început să-şi păstreze economiile în hârti de valoare străină, şi la vreme când inflaţia creştea în Israel, mica lui avere a rămas intactă. Dar la Beit Sireny era o mulţime de femei singure, şi cum singurătatea nu e un bun tovarăş, într-o zi am aflat de la Cuţa că tata are o prietenă, o doctoriţă cam de aceaşi etate, locatară în acelaşi bloc. La următoarea vizită în Canada a lui tata ar fi vrut şi ea să vină la noi, tata însă i-a tăiat-o scurt: „Ce să cauţi tu acolo?” „Da, dar pe nevasta ta o luai totdeauna la ei.” „Adevărat, dar ea era mama lui, trebuia să aibe grije de ea.” În felul acesta discuţia a fost curmată. La noi tata ne-a povestit despre dânsă, despre fetele ei, la care merg des în vizită, şi la plecare tata a dus acolo multe cadouri atât pentru ea, cât şi pentru fetele ei. În vara anului 1989 am obţinut două săptămâni de vacanţă la un resort în Austria, lângă Zell-am See ca schimb pentru resortul nostru din Florida. L-am învitat şi pe tata şi ne-am întâlnit în acelaş timp pe aeroportul din Zurich. În excursia aceasta am luat cu noi şi pe nepoţica noastră de 13 ani, Cătălina, fata surori mai mici a lui Vali. Cred ca a fost una dintre cele mai frumoase excusii făcute. Mergeam aproape zilnic in Salzburg vizitând muzee, luând parte la concerte şi, se înţelege, particpând seara la renumitele lor berării, cu un şnitzel mamut în faţă, în larma cântecelor şi dansurilor tiroleze. Dimineţa tata ne-o lua totdeauna înainte şi mergea să ne aducă din oraş, franzeluţe calzi, lapte şi alte bunătăţi, până apucam noi să facem ochi. După cele două săptămâni ne-am oprit şi în Berna unde am tras la hotelul Naţional din centrul oraşului, ca să-l vedem şi pe tatăl lui Vali, domnul Balotă, care locuia în acest oraş din 1975. Este cazul să rezerv câteva cuvinte şi despre dânsul în această povestire: Nu pot uita prima mea întâlnire cu domnul Balotă. Era într-o zi la început de iulie 1961, în casa lui din strada Ştefan Plavăţ din spatele pieţei Grant. Una dintre cele mai bune prietenele ale lui Vali, Otilia, urma să se căsătorească cu băiatul predicatorului din Grant, domnul Manea. Biserica lor aflată pe strada noastră, Eduard Grant, într-o clădire cu patru etaje din care în fiecare sâmbătă răsunau cântecele mulţimii adunate acolo şi deseori concerte si coruri din oratoriuri celebre, era numai la câteva case distanţă de casa noastră. Prin Simona care mergea acolo des cu Cleuţa Mânzăţeanu, prietena ei din copilărie ce ne vizita aproape zilnic, am ajuns să cunosc mulţi dintre membri bisericii cu mult înainte de-a o întâlnii pe Vali. Eu lucram la Casa Scânteii în perioada aceea şi mă întâlneam cu Vali aproape zilnic de un an. Nunta lui Tili cu Mihai Manea era planificată pentru data de 30 iulie şi ni s-a propus să mergem cu ei la Făgăraş, unde verişoara lui Tili se mărita şi atunci au hotărât să îmbine evenimentul cu luna lor de miere. Vali nu putea pleca de acasă fără consimţământul domnului Balotă, aşa că m-am dus să-i cer voie. Nu-l văzusem până atunci şi eram, pot spune, emoţionat. Am intrat în camera de oaspeţi, acolo unde avea un împunător birou din mahon, o vitrină cu geamuri, dar şi patul unde dormeau cele două fete mai mari, Vali şi Georgeta, căreia noi îi spuneam Zica. Întrega familie era strânsă în jurul nostru când a apărut domnul Balotă, proaspăt ras, în cămaşe netedă şi cravată. I-am spus că o cunosc pe Vali de peste un an şi că vreau să mă însor cu ea. Mi-a pus câteva întrebări despre ocupaţia şi familia mea, religia şi convingerile mele. I-am spus că sunt evreu, că familia mea nu e religioasă, iar în ceea ce mă priveşte sunt ateu. Dacă până în acest moment toate au decurs cu bine, în momentul în care am afirmat că sunt ateu, domnul Balotă s-a ridicat în picioare şi mi-a declarat: „Mi-ai spus că eşti evreu şi nu am nici o obiecţiune. Dacă-mi spuneai că vrei să pleci în Palestina, nu aş fi comentat nici un cuvânt. Dar fata mea este religioasă şi eu nu o dau pe mâna unui ateu! Aşa că te rog să părăseşti casa mea! Noi nu avem ce discuta!” Spunând acestea, m-a condus la uşe. Nu ştiu ce s-a-ntâmplat în seara aceea sau în zilele următoare, dar a doua zi după nunta lui Tili cu Mihai, am luat trenul împreună spre Făgăraş. Revăd familia lui Tili care ne-a întâmpinat cu dragoste la sosire, masa nupţială în jurul căreia erau, cred, peste treizeci de persoane, îl revăd pe Mihăiţă care m-a învăţat cum să-l secundez ca bas la ceremonie, la bisreica din localitate, cântând „Vin-o fiică la altar,” şi nu pot s-o uit pe mama lui Tili care ştiu cât de mult mă simpatiza şi dorea cu toată sinceritatea ca prietenia mea cu Vali să evolueze într-o familie. De la Făgăraş am plecat la poalele muntelui, la Hârseni, la bunica ei. Am fost cazaţi toţi patru în camera oaspeţilor în casa mare de la stradă, în patul moale de puf, acoperiţi cu scoarţe flocoase de lână, şi noaptea pe jumătate trecea în sporovăieli. În spatele casei livada mare de meri te atrăgea cu mireasma risipită în jur. Fiecare muşcătură din frăgezimea fructului verde te îmbăta cu licoarea sucului îmbelşugat şi acţiona ca un magnet asupra noastră. Mere am mâncat de când mă ştiu, dar niciodată ca acestea. De aici plănuiam să facem ocolul munţilor Făgăraş, dar Mihăiţă a venit cu ideea să facem mai întâi un tur de antrenament de trei zile pe traseul tăietorilor de pădure. Ne-am pus în rucsacuri câteva schimburi, am luat cu noi două, trei cuti de conserve şi am plecat la drum. Fetele au prins sub braţ câte-un coşuleţ de nuiele, ca să aduca acasă la întoarcere smeura pădurii. Dar la plecare le-au umplut cu merele delicioase din livadă. La timpul acela vorba curgea lină ca apa unui izvor, fără poticniri şi oprelişti. Tili şi Mihai erau în luna lor de miere, Vali şi cu mine am început să descoperim în fiecare din noi trăsături de caracter nebănuite mai inainte şi cred că fiecare trăia momente unice şi desăvărşite. Mihai ne-a povestit cum s-a desfăşurat logodna lor: Pe când se aflau în vizita la sora lui la Târgovişte cu toată familia adunată în jurul mesei, au adus un tort mare din care a primit fiecare câte o felie şi pe scurt asta a fost logodna. La auzul poveştii, am luat coşul din mână lui Vali, am înmănat fiecăruia câte un măr şi le-am zis: „Copii, mâncaţi, vă veseliţi, asta e logodna noastră!” De atunci, în fiecare an la 15 august aniversăm logodna noastră din urmă cu peste 45 de ani pe drumeagul tăietorilor de pădure din Munţii Făgăraş. Vacanţa din Făgăraş a avut un efect miraculos. Vali, de fiecare zi, cu seriozitatea şi caracterul ei tare, neînduplecat, şi-a dezvăluit în munţi o sensibilitate de copil, naivitate şi multă, multă candoare. Era în stare să îmbrăţişeze toate florile din drum, să se bucure sincer de fiecare rază de soare, să urmărească pe mâna ei drumul de o oră al unei gărgăriţe şi să se înfricoşeze de apariţia unui păianjen. După trei săptămâni în Făgăraş ne-am întors acasă hotărâţi să facem nunta la sfărşitul anului, în decembrie. Nici odată până atunci nu am simţit această forţă interioară, acest dinamizm capabil să urnească munţii din locul lor, ca în acele zile. În Făgăraş m-am descoperit pe mine însumi, pentru că la întoarcere nu mai eram acelaşi care a plecase acolo. Ştiam că după căsătorie trebuie să ne găsim o locuinţă, că avem nevoie de lucruri, de-o plapumă, de aur pentru verghete şi câte şi mai câte. Am renunţat să-i mai dau fiecare chenzină lui mama, aşa cum am făcut totdeauna. Vali trăia din bursa ei şi se ajuta cu Zicuţa pentru nevoile lor. O bună prietenă de-a lui Vali, Cici Pârşoagă, şi-a cumpărat o maşină nouă de gătit cu gaze şi ne-a vândut-o nouă în rate pe cea veche care a fost făcută de comandă. Am mers într-o dumincă de târg în Talcioc şi am cumpărat aur pentru verghete. Mama lui Vali ne-a dat lână pentru plapumă şi un meşeteşugar ne-a confectionat-o acasă la ea. A fost un miracol, niciodată nu am ştiut că se pot realiza atâtea într-o perioadă aşa de scurtă şi dintr-un salariu mic ca al meu. Am depus actele de căsătorie la Sfatul Popular din strada Brezoianu. Am ales data pe 25 decembrie care urma să cadă într-o miercuri, zi de lucru, deşi era Crăciun. În noaptea aceea a nins cu fulgi mari, bogaţi, iar când s-a luminat, zăpada trecea de înălţimea gleznelor. Vali îşi dorea cale albe pentru buchetul de nuntă şi trebuia să mergem la florăria din Piaţa Romană, pentru că acolo totdeauna găseşti cele mai frumoase flori. Tramvaiele circulau greu, împingând un plug triunghiular în faţă, ca să înlăture zăpada. Frumuseţea fulgilor de nea, tumultul de zăpadă aşternut pe umerii noştri în mers, ne-a făcut să gândim că e prevestirea unei vieţi îmbelşugate ce începea în această zi. Am coborât din tramvaiul 6 în Griviţa şi am tăiat drumul pe jos până la florărie, că era mai rapid, deşi înotam prin nămeţi. Am ajuns la florărie în timp cu ora deschiderii, dar nu aveau cale. Tot ce ne puteau oferii, erau numai garoafe albe. Am luat un buchet mare de garoafe şi am grăbit pasul până la Palatul Telefoanelor. Acolo în spatele palatului se afla şi primăria unde trebuia să apară învitaţii noştri. Am fost întâmpinaţi de mulţi dintre ei, dar până la ora oficierii ceremoniei noastre sala s-a umplut de oaspeţi. Erau mulţi prieteni, colegi, multe cunoştinţe, Simona singură, surorile şi fraţii lui Vali, dar nici unul dintre părinţii noştri. Ştiam că nici unii dintre ei nu sunt bucuroşi de alegerea noastră, ştiam câte împotriviri am avut de înfruntat aproape zilnic de la întoarcerea nostră din Făgăraş, dar acum, când fiecare a putut să constate că hotărârea nostră are o bază solidă, acum aşteptam să văd de la dânşii mai multă înţelegere. Când am semnat actul de căsătorie, mâhnit, am mai cercetat odată sala să văd dacă au apărut, dar Simona mi-a făcut semn că nu. Au urmat felicitări, sărutări, îmbrăţişări şi atunci i-am văzut pe ai mei intrând în sală. Cred că am avut lacrimi de bucurie în ochi. După cununie fiecare s-a dus la treburile lui, tata a plecat la serviciu, pentru că lucra în tura de dupămasă, iar mama, Vali şi cu mine, am mers la noi acasă unde am petrecut tot restul zilei comentând cele întâmplate în ajun. La 1 ianuarie 1962 am învitat toţi prietenii şi familia noastră acasă unde mama a pregătit tot felul de dulciuri şi prăjituri. Casa era plină de ospeţi, Vali şi-a pus rochia albă de mireasă şi voalul, am făcut fotografii, fetele au cântat în cor cântece potrivite cu momentul, iar băieţii, între care şi eu, cu lecţia învăţată de la Mihai, le ţineam isonul. Simona şi cu Jack au venit mai târziu. Simona şi-a îmbrăţişat şi ea prietenele, printre care pe Cleuţa Mânzăţeanu, prietena ei din copilărie de la şcoala Doamna Stanca şi care s-a logodit de curând cu Costel Tolici, un tânăr foarte plăcut din anurajul comun. Jack însă a intrat în casă cu un „Bună Seara” rece şi în timp ce eu am încercat să-l întroduc la fiecare dintre cei prezenţi, el mi s-a sustras cu lipsă de politeţe, spunând: „Păi îi ştiu pe toţi.” După acest încident, fiecare s-a simţit stingherit şi eu mai mult ca toţii. La petrecerea aceasta a venit şi domnul Balotă, tata lui Vali, însoţit de mama ei, Ecaterina Balotă şi mezinul familiei, Ricuţă. Restul familiei era deja la noi. Socrii s-au întâlnit pentru prima dată şi tata lui Vali mi-a întins un plic cu suma de 1500 de lei, cadou de nuntă. Am fost mişcat. După nuntă continuam să mă văd cu Vali în fiecare zi, mergean fie la un film, fie la vre-un prieten, dar ne întorceam seara acasă la mine. Mama ne întâmpina cu şniţel cald şi cartofi prăjiţi, pentru că ştia că acasă la Vali nu se poate mănâncă nimic cu carne, de când, cu mulţi ani în urmă, tatăl ei a decretat ca întreaga familie să fie vegetariană. Vali însă, ca şi restul copiilor, cu excepţia lui Camelia, sora mai mică, ar fi mâncat carnea şi cu ochii. După ce mâncam împreună, plecam s-o cunduc pe Vali la ea acasă, dar nu ne puteam despărţi decât târziu, de cele mai multe ori după miezul nopţii, discutând la marginea gardului sub stâlpul cu bec din dreptul porţii. Venind de la Operă într-o seară pe la sfârşitul lui ianuarie, după masă, mama n-o mai lasă pe Vali să plece acasă la ea. Aluat-o de mână şi a dus-o în dormitorul care până atunci a fost dormitorul părinţilor şi i-a spus să doarmă aici în noaptea asta, în aşternutul proaspăt pregătit de ea, iar adoua zi să se mute definitiv la noi. Am locuit cu părinţii mei, până în vară, când ne-am mutat pe Sevastopol, la doamna Irina şi domnul Ştefan. Ca persoană, tata lui Vali, nu era un om uşor de intreţinut o legătură apropiată. Înzestrat cu cu un simţ de recepţie deosebit, ştia să pună întrebări iscusite fără să lase impresia că iscodeşte, dar odată înregistrate părerile tale, putea să le folosească împotriva ta atunci când te aşteptai mai puţin. Nu o făcea din răutate, pentru că aveau o bunătate ieşită din comun şi putea să-şi dea haina de pe el pentru cineva care avea nevoie. Fiecare vizitator din România în trecere prin Berna era găzduit de el cu cădură şi la plecare nu-i lăsa să meargă fără un cadou sau ceva de mâncare pentru zilele următoare. După revoluţie, cu economiile făcute de el din ajutorul social pe care-l primea, a donat bisericii din Buzău computere şi echipamentul de care aveau nevoie. Foarte puţini au realizat că donatorul era un om simplu, cu posibilităţi mai puţin decât modeste, care a vrut prin darul lui să-i mulţumească lui Dumnezeu că a fost ocrotit atât el, cât şi restul familiei. Totuşi, în pofida mărinimiei, nu suferea să fie contrazis, ţinea foarte mult la perceptele sale pe care le dorea extinse asupra celorlalţi, şi dacă întâlnea opoziţie, nu se sfia să rănească. Nu era interesat de părerea nimănui, dar erau persoane ale căror sfaturi valorau mai mult decât orice în lume. În biserica din Grant pe care o frecventa cu regularitate, criticile lui în legătură cu diminuarea aspectului religios al tinerei generaţii şi la adresa celor ce mergeau la muncă sâmbăta în Sabat, erau virulente. Parte din comunitate, auzindu-i criticile, a început să-l ocolească. În schimb, mama lui Vali, mama mea soacră, era la distanţă diametral opusă de dânsul. Bună ca un înger, înţelegătoare şi cu dăruire de sine, rezolva tacit toate conflictele din familie sau în afara ei, cu alegerea a două sau trei cuvinte care alinau rănile provocate de tăişul verbal al soţului şi domoleau spiritele. Ea a fost cumpăna care a creat balanţa familiară şi în jurul ei se străngeau copiii şi restul familiei; ea a fost aceea care a format caracterele copiilor, le-a insuflat dragostea de muncă şi le-a oferit toată dragostea care compensa ieşirile sporadice ale tatălui lor. Ea a fost modelul care a desăvărşit felul în care aceste vlăstare aveau să se înscrie în viaţă ca oameni. Şi totuşi nimeni, niciodată nu a auzit-o pe dânsa să se vaite că e lăsată singură pe şantier cu oameni străini pe care trebuia să strunească la muncă. Nimenu nu a auzit-o să se plângă de neajunsurile vieţii, de faptul că copiii cresc şi nu au haine potrivite pentru iarnă, şi nici odată nu a ieşit din gura ei o vorbă rea la adresa domnului Balotă sau a copiilor ei. Într-o zi socrul meu a venit la tata şi i-a spus încă din uşă: ”Domnule, dumneata eşti un criminal! De ce nu vrei să mergi în Palestina?” Tata l-a întrodus în casă, a închis uşa după el, pentru că asemea vorbe nu se rostesc afară, şi a încercat să vadă ce vrea să spună. „Dacă dumneata pleci acolo, copii te vor urma şi atunci putem pleca şi noi. Ce mai aştepţi? Ce ai aici? Du-te, du-te, nu mai aştepta!” Dacă a văzut că tata e nehotărât, a venit la mine. În ceea ce mă privea, eu nu aveam de gând să părăsesc ţara. Dacă voiam să plec, nu m-aş fi căsătorit cu o creştină. Ştiam că în Israel, apartenenţa copiilor era făcută după religia mamei, nu a tatălui, ca la noi în ţară. Copiii ar fi îmbrăţişat de la naştere religia mamei, creştini, într-o ţară în care fiecare este evreu şi eu nu vroiam ca copiii mei să sufere ce-am suferit eu fiind evreu într-o ţară creştină. Mai mult decât atât, eu iubeam această ţară, eram mândru de ea, mă socoteam parte din ea şi nimeni nu mă putea face să simt ceva diferit decât dragoste, devotament şi încredere în viitorul ei. Şi în final, dacă aş fi dorit să plec din ţară, nu mi-aş fi luat o casă, pentru care mi-am vândut libertatea pe 25 de ani înainte. Aşa că răspunsul meu a fost „NU.” La un an după ce ne-am instalat în apartamentul nostru din Tel-Aviv, socrul meu a venit să ne viziteze. Cu ceilalţi musafiri din ţară ne luam timp pentru o tură prin ţară care cuprindea printre altele o excursie la Ierusalim, Betleem şi în nordul ţării câtre lacul Kineret, Metula şi Roş Haniqra. Domnul Balotă însă nu era interesat în excursii. Tot ce dorea, era să-i facem actele de rămânere în ţară sau alt undeva în Occident. Am mers cu dânsul in Ierusalim la sediul YMCA, unde o doamnă în vârstă, ne-a sugerat să-l trimitem în Grecia şi să ceară acolo azil politic. Curând după plecarea de la noi am primit o scrisoare de la dânsul că a ajuns cu bine la Atena şi că se află în lagărul de la Lavrion, unde aşteaptă să vadă în ce ţară va fi trimis. Ne-a mai spus că acolo este bine, mâncare suficientă, are tot ce-i trebuie şi să nu ne facem griji în legătură cu el. Aceaşi organizaţie ne-a facilitat şi nou plecarea în Grecia după războiul de Yom Kipur. Din cele opt luni de aşteptare în Grecia, şapte luni le-am petrecut cu domnul Balota în acelaş lagăr. Camera noastră de la primul etaj se afla pe acelaşi palier cu camera dânsului, despărţite doar de casa scărilor şi cele două băi comune, una pentru bărbaţi şi alta pentru femei. Marius şi Ancuţa, au găsit în el un bun prieten pentru joacă şi probabil că fără experienţa lagărului copiii ar fi avut foarte puţin să-şi amintescă de bunicul lor. Dar acelş lucru pot spune la fel de bine şi la adresa mea, pentru că nici odată nu am avut suficient timp de joacă cu copii mei, ca acolo. Aceste opt luni de lagăr ne-au dat răgazul să cimentăm relaţile dintre noi cu calm, dragoste şi deplină înţelegere. Unul din jocurile preferate a fost jocul de ţintar cu boabe de fasole şi mazăre. Atât Marius cât şi Anca au ajuns experţi la ţintar, iar domnul Balotă nu-şi ascundea mândria, plimbând copiii prin lagăr, urmârind cum pe rând adulţii de acolo pierdeau în faţa copiilor. Dar în relaţiile dintre noi nu toate zilele aveau să rămână însorite. În afara noastră în lagăr mai erau multe famili de refugiaţi, majoritatea români sau căsătorii mixte care la fel ca noi erau în căutarea unui liman liniştit unde să poposească. Fiecare familie î-şi desfăşura viaţa separat, în camerele suficient de mari ale clădirii şi ne întâlneam ocazional pe coridor, la baie sau jos la club, la cursul de engleză. Cu timpul, am început să ne împrietenim unii cu alţii, făceam câte o plimbare prin oraş împreună sau câte-o vizită pe înserat. Domnul Balotă, care venise cu mult timp înaintea noastră, de la bun început ne-a pus în vedere cu cine putem să avem legături amicale şi pe cine trebuie să evităm. Din păcate, nu totdeauna însă puteam să-i primim sfatul. Ca fiinţe civilizate nu puteam să întoarcem spatele cuiva care era drăguţ cu noi, plăcut şi îndatoritor. Când venea la noi, tata socru, dacă găsea în camera noastră pe cineva dintre cei cu care el nu mai vorbea, ieşea automat din cameră trântind uşa. Sau dacă una dintre persoanele proscrise venea la noi în prezenţa lui, domnul Balotă ieşea din cameră. Într-o zi ne-a pus în vedere că nu mai vine la noi dacă nu întrerupem orice relaţie cu anumite persoane din lagăr. Multă vreme nu a mai intrat în camera noastră, nici nu ne mai răspundea la salut când ne vedeam pe coridor sau la baie şi în final a avut loc explozia: M-a prins într-o dimineaţă venind de la baie, şi, furios mi-a spus că o să-mi spargă capul că din cauza mea el nu mai poate veni la copiii şi la fata lui. A fost o încâlceală urâtă care a necesitat intervenţia locatarilor ca să ne despartă, şi de atunci nici că am mai vorbit. Nici când am primit paşapoartele de plecare în Canada, când ficare ne-a condus la autobuz cu lacrimi de despărţire şi urări de drum bun, tatăl nostru nu a ieşit din camera lui. Vali însă a trimis copii în ajun să-şi i-a rămas bun de la bunicul lor. Multe luni după plecarea nostră din Grecia, poate jumătate de an, domnul Balotă a fost admis ca refugiat politic la intervenţia ONU în Elveţia şi s-a stabilit în Berna. De cum a ajuns în noua lui ţară, s-a dus la Ambasada Română şi a cerut înscris şi verbal ca întrega familie rămasă în ţară să primească paşapoarte şi să fie lăsate să emigreze în Elveţia. Când a văzut că cererea lui nu se rezolvă, a început să facă greva foamei în faţa Ambasadei. Autorităţile elveţiene au fost notificate, a fost somat să înceteze acţiunea, sau făcut şi anumite promisiuni care nu au fost respectate. Următoarea grevă a făcut-o în faţa clădirii Parlamentului, şi ca să nu poată fi urnit de acolo, s-a legat cu lanţuri de un stâlp. Ca urmare, pe rând, la început mama lui Vali, doamna Balotă a fost lăsată să plece, apoi Zicuţa cu Nelu Moraru au primit paşapoarte pentru vizită în Elveţia, după care acelaş lucru s-a întâmplat cu Camelia, soţul ei Marin Mihail şi fetiţa Cătălina şi în final cu Rică, cu soţia Natalia şi fiul Cozmin. Familia Moraru după o vizită de două săptămâni a revenit acasă fericiţi că sau reîntâlnit cu părinţii şi că au putut vizita multe locuri interesante. Camelia însă a plănuit în secret să rămână în Occident, şi ajunşi în Elveţia, i-a spus lui Marin că ea nu se mai întoarce acasă. Mihail Marin, când a văzut că nu poate s-o convingă, a alergat la Ambasada Română să ceară ajutor. Când organele Române au început să facă presiune, domnul Balotă a luat-o pe Camelia şi pe Cătâlina şi a plecat cu ele în Austria la nişte cunoştiinţe. Camelia a cerut azil politic în Viena şi a fost dusă în lagărul de refugiaţi politici unde a cerut să emigreze în Canada. Marin Mihail s-a întors singur în ţară. Rică cu familia a urmat aceaşi cale ca şi sora lui. La doi ani după sosirea noastră în Canada, familia noastră s-a reîntregit pe pământul primitor al noii noastre ţări, unde fiecare a reuşit să prospere în scurt timp prin muncă cinstită, sârguinţă şi devotament. Aici în Berna, la hotelul Naţional, am rezervat o cameră cu patru paturi. De la balconul care da spre stradă se putea vedea piaţa în toată măreţia ei, cu clădirea gării centrale din Market Strasse şi palatul Parlamentului răsărit din spatele altor clădiri în prim plan. Ne-am sculat în această zi plină de soare, refăcuţi după goana din ajun de la Chamonix, unde am poposit pentru un tur sus, pe Mount Blanc. Când tata a deschis uşa să meargă la lift, în faţa uşii l-a văzut pe domnul Balotă, aşteptând lângă uşe. Venise de pe la şase dimineaţa şi a aşteptat în dreptul uşii până la ivirea primelor zgomote din cameră. S-a aşezat pe marginea patului lui Cătălina şi ne-a aşteptat până ne-am gătit cu toţi ca să mergem cu el acasă. A fost o întrevedere frumoasă în care nu ştiu cum a trecut timpul pentru că nu ne-am despărţit decât după lăsarea întunericului când ne-a condus la maşina închiriată cu trei săptămâni în urmă şi care trebuia înapoiată în ziua următoare pe aeroportul din Zurich. Cu această ocazie am făcut cunoştinţa proaspetei lui soţii, Silvia, o doamnă de aceaşi etate cu dânsul cu care se căsătorise de curând. Mama lui Vali se prăpădise în 1983 la Berna. Au venit o singură dată în vizită la Toronto cu un an mai devreme, dar după o scurtă perioadă a trebuit să se întoarcă în Elveţia pentru că suferea de mai multe probleme la care s-a adăugat şi o insuficienţă respiratorie. Ajunsă acasă, s-a internat în spital unde s-a refăcut pentru o perioadă, dar bolile cronice de care suferea nu puteau fi reversate. La mortea dânsei copiii s-au strâns de pretundeni şi au avut grije de tatăl lo, care era distrus. Mai târziu, după un an, poate şi mai bine, am aflat că tata Balotă a dat anunţuri în ziarele româneşti că vrea să se căsătorească cu o doamnă din România. Pentru o scurtă perioadă a venit şi în Canada, dar când a văzut că proprii lui copii dezaprobă ideea unei recăsătorii, s-a întors acasă.. În final a cunoscut-o pe Silvia, o turistă din România, fostă farmacistă şi văduva unui inginer, fratele scriitorului Niculae Tăutu. Doamna Silvia avea distincţia unei bune educaţii, ştia să se îngrijească cu atenţie şi chiar să se menajeze, era totdeauna coafată şi îmbrăcată frumos, dar în ceea ce privea gospodăria nu ştia să facă nimic. În bucătăria din apartamentul lor Vali a trebuit să gătească pentru noi, să pregătească masa şi să pună apoi toate lucrurile la locul unde le-a găsit, pentru că Silvia, practic, nu ştia unde se află o oală ori o sticlă de ulei. În contrast, sărmana mamă a lui Vali, până în ultimile clipe de viaţă a muncit, gătit, dereticat şi cârpit, fără să meargă o singură dată la coafor, fără să se menajeze şi fără să precupeţească pentru dânsa nici un moment de tihnă. Ne-am despărţit de tata a doua zi la Zurich, pe aeroport. Despărţirile sunt triste, nici odată nu există certitudinea unei noi revederi. E şi mai trist când duci pe umeri un număr de ani şi la vârsta asta rândurile generaţiei tale se răresc pe nesimţite. Dar acum aveam în suflet bucuria că cel puţin am putut să dăruiesc părintelui meu o vacanţă cum nu a avut nici odată şi că impresiile lui după acestă călătorie aveau să dăinue un timp lung. Nu aveam de unde să ştiu că în mai puţin de un an şi jumătate o bucurie şi mai mare decât acesta, îi va lua locul. În perioada Crăciunului din 1990 a avut loc logodna lui Ancuţa cu Robert Rosenczveig. S-au cunoscut în urmă cu un an la o altă nuntă românească la care am fost învitaţi. Unicul copil al unei famili din Cluj, Robert era un tănăr chipeş, care ne-a plăcut din primul moment şi cu familia căruia am legat relaţii de prietenie. Logodna în sine a fost pregătită la un local drăguţ, cu muzică ca la noi acasă, o cântăreaţă din Moldova ne-a delectat cu cântece româneşti, horă şi dansuri, iar tata mai mult decât oricine în seara aceea, a fost într-o voie bună care i-se citea pe faţă. Nici când era tânăr, că la petreceri cu el am mai fost, nu ştiu să-l fi văzut intrat în hore la rând cu tineretul ca în seara aceea, să râdă ca în seara aceea şi să spună mai multe snoave. Din păcate, acolo unde ar fi trebuit să se bucure şi mai mult, la nunta copiilor, nu a mai fost între noi. A murit la începutul lui ianuarie 1992; nunta era planificată pentru 2 august 1992. Mare păcat că Dumnezeu nu i-a încuviinţat şi această unică bucurie. Târziu după miezul nopţii am primit un telefon de la Cuţa că tata e înternat în spital. Mi-a spus că a făcut după anul nou o gripă, dar acum a început să aiureze. Mi-a spus că poate e bine să vin acolo. Primul lucru în dimineaţa aceea, mi-am comandat bilete de avion şi urma să zbor în aceaşi zi pe seară. Pe când î-mi păregăteam valiza de plecare, Cuţa a sunat din nou să-mi spună că tata s-a stins în spital. Am fost profund dezolat. Niciodată nu am ajuns în timp să prind în viaţă nici pe mama, nici pe Simona, dar m-am dus acolo să fiu sprijin celor care au rămas cu marea lor durere şi care aveau nevoie de confort şi o mângăiere. Acum dintr-o dată plecarea mea acolo nu mai avea nici un rost, nu puteam fi de folos nimănui cu nimic şi cu atât mai puţin celui care mi-a fost model în viaţă, pe care l-am iubit şi stimat în toate zilele vieţii mele şi acum m-a părăsit. Am contramandat biletul de avion şi am rămas acasă cu amintirile legate de dânsul, cu toate albumele de fotografii întinse în jurul meu pe pluşul covorului din salon unde mi-am continuat meditaţia timp de şapte zile. Ce datorăm părinţilor noştri pentru toată osteneala muncii lor de ani ca să desăvărşească în noi opera de-o viaţă a creaţiei lor? Ce altceva putem să le oferim pentru viaţa lor de zbucium, griji, nevoi şi necazuri, decât nemărginita noastră dragoste, întregul nostru respect şi în final amintirea lor permanentă. Prin amintire le extindem viaţa dincolo de piatra rece a mormântului şi dincolo de aniversarea frigidă a ultimei lor zi trăite. Scriind aceste rânduri, vreau să cred că amintirea lor va dăinui în urmaşii noştri, chiar şi atunci când noi nu vom mai fi printre ei.
În acest din urmă capitol, am vrut să scriu un scurt epilog al întâmplărilor ce au urmat după Bar-Mitzva mea. Dar evenimentele au fost aproape totdeauna secundate de dramatizm cu accente tragice despre care s-ar putea scrie nu unul, dar mai multe romane. Nu ştiu de ce Dumnezeu m-a ales pe mine să îndeplinesc oficiul de crainic al întâmplărilor şi persoanelor ce s-au gravat adânc în conştiinţa mea, dar deşi sunt conştient că nimic din cele relatate nu sunt lucruri noi, că sunt mii sau chia sute de mii de oameni care au trăit aceleaşi evenimete, eu mi-am făcut datoria să las celor de după noi, mărturia unor vieţi şi întâmplări adevărate. Omul ce a aşternut pe hârtie aceste rânduri, a fost modelat în procesul vieţii de fiecare faptă şi persoană cu care a fost în contact şi rămâne dator fiecăruia pentru lecţiunea învăţată la timpul şi locul respectiv. În final, sunt conştient că multe persoane care m-au ajutat enorm în viaţă meritau să fie consemnate în aceste pagini, dar nu pot să le ofer decât scuza că timpul, spaţiul şi datele păstrate în memorie, m-au determinat să-mi opresc relatarea aici.
18 decembrie, 2007