VII
Anul şcolar s-a soldat cu o singură corigenţă: limba franceză. Domnişoara Bobinger nu m-a iertat. Asta avea să mă ţină ocupat pe tot timpul verii dacă voiam să-mi regăsesc colegii in clasa a doua la toamnă. Aveam de învăţat verbele, declinările, o mulţime de cuvinte şi mai ales pronunţia care era, cred, partea cea mai dificilă, deşi mama încerca să mă corecteze de fiecare dată, însă fără rezultat.. Tanti Luţi, mama lui Cuţa, cunoştea un student care era foarte bun la franceză şi care se numea Pozmantir. Era un tip cam ciudat; l-am cunoscut mai înainte pe când am vizitat-o pe mătuşă într-una din zile. Tănăr, înalt, brunet cu păr ondulat din care o şuviţă cădea răzleaţă pe fruntea-i palidă, era întovărăşit în permanenţă de un baston de care nu se folosea la mers pentru că era întreg şi sănătos. “De ce mergi cu bastonul?”- l-am întrebat într-o zi. “Ca să mă apăr de câini”- a venit răspunsul. De câte ori venea la noi, intram cu el în dormitor şi acolo, la masa de lângă fereastră, cu cartea şi caietul deschis citeam, traduceam şi învăţam verbele pe de rost, zilnic, timp de peste o oră. După ce pleca de la noi, trebuia să compun o istorioară în franceză, să copiez o lecţie nouă şi mai trebuia să învâţ alte verbe. Oh, de-aş putea scăpa de această domnişoară Bobinger mai repede! S-a cam terminat cu joaca pe stradă cu prietenii mei. Tata a aranjat cu cei din administraţia ziarului Viitorul, să mă lase să fac practică în biroul lor. Într-una din primele zile de vacanţă a venit cu mine dimineaţa să mă prezinte celor din birou. Aici am întâlnit mulţi domni şi doamne cu feţe distinse şi zâmbete cuceritoare care m-au primit in mijlocul lor cu căldură şi înţelegere părintească, făcându-mă să mă simt din primul moment în largul meu. Câte-odată mă solicitau să copiez cifre pe nişte formulare, alte ori mă puneau să liniez căteva coale de hărtie, să adun sau să scad şiruri de numere, dar de cele mai multe ori mă lăsau să mă joc în voia mea pe o maşină veche de scris de care m-am apropiat cu pasiune şi interes. La prânz mergeam în grup cu ei la o cantină, mă ocroteau sub mantalele lor pe vreme ploiasă, mă serveau cu bomboane sau ciocolată, şi dacă aş fi fost copilul unora dintre ei, nu cred că aş fi fost tratat mai bine. Uneori, tata lucra în schimbul de după amiază la zeţărie şi atunci urcam scările din dos, la primul etaj, să-l vizitez. Acelaşi ca totdeauna, cu părul vălurat, dat pe spate, cu degetele înegrite de cerneală, ţinând un şpalt pe care aduna literele de plumb şi cu ochii săi albaştrii luminoşi, mă primea cu zâmbet pe buze şi mă întreba ce e nou. Lângă el, colegul lui de muncă, Usache, mă saluta făcându-mi cu ochiul. Priveam cu interes atelierul care încă din frageda copilărie mi-a devenit familiar pentru că, indiferent de locul lui de muncă sau stăpân, aceleaşi dulapuri cu litere de plumb erau peste tot, aceleaşi valţuri înegreau cu cerneală literele înaintea tragerii unei noi corecturi, aceleaşi linotipuri zăngăneau cu sunet strident şi aceleaşi maşini plane scoteau pagini de tipărituri. Numai că aici sala era mai mare, plafonul mai înalt, pereţii erau vopsiţi pe jumătate in albastru, lumina era mai bogată şi în jururul lui tata erau mese cu rotile care puteau muta paginile grele de plumb fără a fi ţinute pe pântec cu mâinile. Drumul meu către birou care se afla pe strada Academiei, trecea prin Pasajul Victoriei unde se afla Teatrul Naţional Comedia. Aici clădirea împunătoare a teatrului cu scări grandioase la intrare, holul larg în care se afla casa de bilete şi două scaune tapiţate în pluş roşu de o parte şi de alta a uşilor ce ducea spre sala de spectacole, aveau o putere fascinantă pentru mine. Prima piesă pe care am văzut-o aici cu bilete cumpărate prin şcoală a fost “Romeo şi Julieta” cu actorul Mihai Popescu, vestit în vremea aceea pentru înterpretarea sa. A fost un spectacol remarcabil, văzut de la galerie, care a durat aproape cinci ore, considerând şi timpul luat pentru schimbarea decorurilor celor 27 de tablouri. După aceea, profitând defaptul că şcoala permitea difuzarea de bilete cu plata după, din bursă, mi-am extins pasiunea pentru teatru, mergând la multe matinee în care am văzut pe Emil Botta în “Othelo,” la sala Sfântul Sava, pe Giugaru, Birlic şi Beligan in “O noapte Furtunoasă” şi “O Scrisoare Pierdută,” la sala Comedia. La această pasiune a contribuit foarte mult şi înfiinţarea teatrului Muncitoresc CFR, în localul de lângă Stadionul Giuleşti, folosit în trecut de nemţi ca spital şi comandament German. Prima piesă prezentată aici cred că a fost “Coliba Lui Moş Toma,” dar adevărata premieră a fost deschiderea teatrului în sine. Sala mare elegantă, pereţii în calcio vechio, draperiile roşii de catifea, la fel ca şi cortina, scaunele tapiţate in pluş şi scena enormă cu fosă pentru orchestră, a devenit din primul moment una dintre cele mai încăpătoare şi frumoase săli din tot oraşul. Repertoriul s-a îmbogăţit cu o paletă de lucrări dramatice celebre care fără nici o îndoială au contribuit la formarea gustului meu pentru artă şi nu mai puţin, a unei generaţii de oameni din cartier care nu s-ar fi deplasat niciodată până în centrul oraşului pentru o piesă de teatru. Singura legătură a acestor oameni cu un act artistic pe viu ar fi rămas numai revistele muzicale cu actori ca Titi Mihăilescu sau Horia Căciulescu din pauzele filmelor de pe Griviţa. Teatrul de pe Giuleşti a furnizat pentru mine o atracţie căreia cu greu mă puteam împotrivi, depăşind chiar şi atracţia pe care am avut-o pentru meciurile de fotbal de pe stadion. Urmăream în ziar ce spectacole sunt în ziua respectivă, în special sâmbăta seara când tata nu lucra şi începeam să mă rog de ei să mergem la teatru. De multe ori reuşeam să-i conving, şi atunci tata-mi da bani să merg să cumpăr bilete pentru seara.. Alte ori nici rugăminţile mele, nici cele ale lui Simona nu puteau să-i determine să meargă. Atunci, în ziua următoare, înainte de începerea matineului începeam să mă foiesc cu motive să ies afară din casă, şi când reuşeam mergeam glonţ la teatru. Mersul pe jos de la şcoală mă ajuta să economisesc ceva bănuţi, nu totdeauna suficient pentru cumpărarea unui bilet. Uneori găseam câte-o uşe laterală din jurul teatrului deschisă şi mă furişam în sala de spectacol fără zgomot aşezându-mă pe primul scaun liber. Puteam să văd aceeaşi piesă de teatru de nenumărate ori, la fel cum şi astăzi pot vedea un film clasic la televizor din nou şi dinou, fără a mă plictisii şi nici de faptul că învăţasem replicile pe dinafară nu mă supăra. Din acest motiv, poate, revăd şi acum în aducerea aminte, spectacole ca “Moartea Civilă” cu Ovid Brădescu, “Vulpone” cu Nicolae Sireteanu, sau ”Coana Chiriţa” cu Nelly Nicolau Ştefănescu. Şi cine ar putea să uite realizări ca “Nevestele vesele din Windsor” pe muzică de Otto Nicolai în care orchestra, beneficiend de un întreg arsenal de instrumente şi o fosă imensă in care ar fi intrat întreaga Filarmonică, concerta de fiecare dată faimoasa ei uvertură.
VIII
Vărul meu Benu a fost cel dintâi care a profitat că se putea trece încă spre vest şi a reuşit să ajungă în Austria. Scurt timp după aceea, Ticu, care continua să doarmă din când în când la noi, a plecat şi el. Cea din urmă amintire cu el din perioada aceea, a fost legată de felul în care se pieptăna. La noi, dormea pe laviţa de scânduri făcută de tata, din bucătărie. Când se scula dimineaţa, îşi turna apa în lighean şi se spăla până la brâu, în el. Când era frumos afară, nu pregeta să iasă despuiat de cămaşă, cu prosopul pe umeri, la cijmeaua din curte. Apoi se instala în faţa oglinzii atârnată în perete şi timp de mai multe minute îşi pieptăna părul lung, negru, dat peste cap, în toate direcţile. “De ce te piepteni aşa?”- am întrebat. “Aşa cum?”- mi-a răspuns cu o întrebare. “Păi, şi în sus, şi în jos, şi pe stânga, şi pe dreapta…” “Pentru că şi părul are nevoie de gimnastică”, mi-a răspuns. Păcat, gimnastica părului nu avea să folosească prea mult, pentru că la scurt timp după plecarea lui am primit din Italia o scrisoare şi câteva fotografii făcute la nunta lui cu o tănără frumoasă şi deja avea părul căzut. Se vede treaba că a moştenit şi el de la unchiul Aurel, tatăl lui, nu numai întreaga lui înfăţişare, aşa cum o ţineam eu minte, dar şi chelia. Sergiu, rare ori dădea câte-un semn de viaţă. Soţia lu, Maricica, născuse o fetiţă şi locuiau la parterul unei clădiri din zona Grădinei Icoanei. Am aflat toate acestea într-o zi când tata ne-a scos în oraş la cumpărături. Tocmai intrasem în magazinul Lafayette din Calea Victoriei, când ne-am întâlnit cu el. “Unchiul Avram, tanti Berta, ce faceţi aici?”- ne-a întrebat Sergiu. A insistat să mergem cu el la etajul patru, acolo unde se afla un resturant elegant cu feţe de masă scrobite şi tacămuri de argint. Ne-a instalat la o masă în centru şi a spus să comandăm tot ce dorim. “Nu vă faceţi probleme, ăsta-i restaurantul meu.” Şi într-adevăr, clienţii şi personalul de acolo îi spuneau “dom’le director.”
După instaurarea guvernului Groza situaţia în ţara nu s-a îmbunătăţit, deşi noul guvern a introdus o serie de măsuri, între care alegeri noi, împroprietărirea ţăranilor şi drepturi de vot femeilor. Apoi au urmat multe demonstraţii anticomuniste soldate cu numeroase arestări, bătăi şi chiar cu moartea unui număr necunoscut de oameni. Partidul comunist sprijinit de sovietici a început să-şi extindă dominaţia în treburile politice ale ţării, în pofida partidelor tradiţionale care au fost scoase cu timpul în afara legii sau au fost forţate să fuzioneze cu comuniştii. În fruntea partidului Comunist se afla Gheorghe Gheorghiu Dej care a fost ţinut în închisoare pe toată perioada războiului şi care împreună cu Ana Pauker, Vasile Luca, Theohari Georgescu şi Lucreţiu Pătrăşcanu formau Comitetul Central. În ziare figurile lor începură să apară din ce în ce mai des şi Gheorghiu Dej, cu figura lui de om necompromis, plin de energie şi vitalitate, părea să inspire încredere în populaţia ajunsă la limita dezamăgirii şi-a sărăciei. Mama privindu-i fotografia in ziar, a spus că seamănă cu Charles Boyer, marea ei febleţe cinematografică din tinereţe. În perioada aceasta de tranzicţie şi incertitudine în care schimbările de curs erau marcate de arestări, resursele naturale ale ţării erau secătuite de noile Sov-Romuri care facilitau transportul bunurilor româneşti către Rusia, în timp ce în ţară lipsurile şi foametea se făcea tot mai simţite. În faţa nemulţumirilor generale, presa vremii a început să încurajeze mulţimea să acţioneze împotriva “speculanţilor” care erau învinuiţi că stochează mărfurile de pe piaţă ca să poată sporii preţurile. În ziare apăreau zilnic fotografii în care mulţimea plimba pe străzi câte-un negustor cu placarde atârnate de gât ce sfârşea linşat de mânia generală. Părinţii mei încă mergeau la piaţă cu mărfurile lor în special duminicile şi în zile mai mari de târg. Într-o dumincă dimineaţă, căţiva s-au oprit la taraba lor de la marginea bordurii să întrebe de preţuri. Unii mai îndrăsneţi au început să vocifereze şi să strige: “Speculanţii! Speculanţii!” Curioşi, alţi trecători s-au oprit să urmărească ce se întâmplă. Lumea se îmbulzea, mulţi vociferau şi cereau să-i atârne lui tata o placardă de gât. Tata a început să-i împigă cu coatele şi scoţând din buzunar cu mână lui zdrobită de înleştarea maşinii carnetul de sindicat cu cotizaţia la zi, urlând peste gălăgia generală: “Ce vorbeşti măi, păi eu nu sunt muncitor ca şi tine? Tu ce-ai făcut noaptea asta? Ai dormit? Nu? Tu şti ce-am făcut eu?”- a scos ziarul din buzunarul pardesiului şi l-a întins mulţimii. “Asta-i ce fac eu în fiecare noapte! Şi asta-i ceace fac ca să dau copiilor de mâncare!” Spunând asta, a indicat mărfurile de pe jos peste care mulţi se urcase cu picioarele. Mulţimea a amuţit şi-a început să se retragă. Mama tremura toată învineţită. Tata tremura şi el. Câţiva cumpărători cereau una sau alta din marfa de pe jos, dar tata a spus că prăvălia este închisă şi după ce-a împachetat totul, a plecat acasă fără nici un cuvânt. Nu acelaş lucru s-a întâmplat cu domnul Segal, tatăl lui Samurică. El era un infirm, cu o cocoaşe reliefată şi în faţa şi în spatele toracelui deformat ce-l făcea scund şi indesat. A fost luat pe sus de mulţime şi plimbat de-alungul Grângaşilor cu placarda de gât sub ploaia de pumni şi lovituri anonime. Când nu s-a mai putut ţine pe picioare, câţi-va oameni de inimă l-au dus acasă, unde a zăcut multe luni până s-a refăcut. Părinţii mei au continuat să mai meargă cu marfa ce o aveau în piaţă, dar într-o zi, s-au întors cu mânile goale şi feţe necăjite de parcă ar fi îngropat pe careva. Poliţia le-a confiscat toată marfa, atât lor cât şi-a altora. Acum erau mai săraci decât înainte, pentru că tot căştigul lor a fost re-învestit in alte mărfuri, din care multe erau încă neachitate.
Corijenţa mea din toamnă, am dat-o cu cealată profesoară de franceză. Nu am fost singurul corigent, şi în clasă s-au strâns un număr de elevi şi colegi din clasa mea. Aveam ororare să dau ochii din nou cu domnişoara Bobinger. Când am văzut cine vine în clasă, am răsuflat uşurat. Am fost ascultat printre cei din urmă; am conjugat câteva verbe, am răspuns la mai multe întrebări şi în final a trecut nota opt în catalog. Cu asta mă ştiam salvat.
IX
Ne-am reîntâlnit aceaşi, într-o clasă nouă care nu era cu nimic diferită de vechea noastră clasă, cu exceptia poziţiei în clădire. Geamurile din clasa veche dădeau spre stradă, iar acum erau orientate câtre terenul de sport din curte. Câţiva colegi schimbaseră clasa, alţii atelierul în care făceau practică, în timp ce alţii noi au apărut aici. Ne-am întâlnit bucuroşi după întreruperea de-o vară şi fiecare părea să aibe un volum de amintiri care se cereau povestite ca răspuns la întrebarea: “Ce mai e nou?” Emil (Alimănescu) nu mai sărea peste bănci ca în anul care a trecut, părea mai înalt şi mai subţire, cu aceaşi faţă rotundă, păr tăiat scurt, ondulat şi o pată din naştere, cât o unghie, peste buza superioară. M-a ţintit din uşe şi a început să strige: “Poetul Mazăre! A venit poetul!” Cu ghiozdanele aruncate la nimereală peste bănci, grupuri, grupuri răsfirate aici şi acolo, fiecare aveam câte ceva de spus ori de întrebat, nebăgând în seamă că clopotul de la intrare a anunţat de-o vreme începerea primei ore de curs şi că profesorul era deja instalat la catedră. Dirigintele clasei anul acesta era profesorul Ringhelstein, “Moşul,” cu care am făcut prima oră. După ce a tuşit de câteva ori ca să ne atragă atenţia, în clasă s-a făcut linişte şi ne-am aşezat la locurile noastre. Mi-am lăsat servieta pe prima bancă lângă Avram Simon, “Piţurcă,” aşa că m-am aşezat lângă el. Cu vocea lui caldă, părintească, Moşul a citit catalogul, apoi l-a pus pe Steinberg Bebe să copieze pe tablă orarul clasei pe primul trimestru pe care noi l-am trecut pe caiete. In timp ce Bebe construia pe tablă graficul orarului, Moşul a început să ne povestească o întâmplare de curând care l-a făcut să reflecteze asupra avansului tehnologic din zillele astea. Spunea că a văzut un militar american pe bulevard, în centru, scoţând o ultimă ţigare dintr-un pachet străveziu gol pe care l-a aruncat în mijlocul drumului. O maşină s-a întâmplat să treacă cu roţile peste pachetul de ţigări care s-a turtit sub greutatea ei ca o coală de hârtie. După ce maşina s-a îndepărtat, pachetul a revenit la forma lui iniţială, fără spărtură, deformare sau un semn cât de mic. Cineva s-a dus şi a ridicat pachetul ca pe un trofeu, pentru că pe vremea aceea, pachetul acesta, imitând cleştarul, valora mai mult decât o tabacheră normală de ţigări. “Domnilor,” ne-a mai spus Moşul, “am intrat era materialelor plastice! De-acum în colo multe metale vor fi inlocuite de materialele plastice care vor fi ieftine şi mult mai durabile. O să fiţi martori la multe schimbări care vor revoluţiona atât ştiinţa cât şi tehnologia. O să vedeţi, nu are să treacă mult!”- ne-a asigurat el. Intr-adevăr, denumirea “nylon” începuse a fi pe buzele fiecăruia, în special a tinerelor femei care erau înebunite după ciorapii de nylon introduse de americani în Bucureşti. Aceştia nu numai că erau mai frumoşi decât ciorapii de mătase naturală, care oricum nu se găseau, dar erau mai subţiri, fini si foarte elastici şi mai ales, puteau fi purtaţi vreme îndelungată pentru că erau rezistenţi la uzură. O altă evoluţie tehnică a timpului a fost apariţia creioanelor cu pastă. La fel ca şi ciorapii de nylon, acestea nu se puteau cumpăra decât de la negustorii ambulanţi de prin pieţele mari şi costau foarte mult. Curând însă spiritul inovator al unora a lărgit piaţa creioanelor cu pastă cu producţie autohtonă confectionate pe strung din aluminium, cu rezerve importate din apus. Acelaşi spirit inovator a dus şi la crearea unui număr de afacerişti pe picior ce-si desfăşurau produsele la repezeală în calea trecătorilor, acolo unde aglomeraţia era mai mare, pe calea Griviţei lângă Gara de Nord ori la Podul Grant către Giuleşti. Veneau cu o ladă in mână, urmărind să nu fie vre-un sergent în apropiere şi acolo, pe platforma îngustă a lădiţei începeau să facă demonstraţii la pietrele de ascuţit cuţite, produse chimice de curăţat petele de pe haine sau “Uite popa, nu e popa, de trei ori.” Când ţinteau poliţistul venind către ei, strângeau în grabă marfa de pe lădiţă şi dispăreau în mulţime.
Acasă am primit vizita unchiului Manole din Ploieşti. Venise într-o seară, în urmă cu căteva săptămâni cu o valizioară mică în mână, pentru nişte afaceri urgente, pe o zi sau două. Voios, a adus cu el o încăcătură de poveşti şi bomboane pentru mine şi Simona. Tata a fost bucuros să-l vadă şi mi-a zis să dau fuga la cârciuma domnului Buzatu şi să cer o sticlă de vin în cont. Am primit o sticlă de vin negru de Malaga din care tata ne-a lăsat şi pe noi să gustăm. Era vâscos şi dulge ca mustul. Tata zicea că are puterea ursului. După mai multe zile în care unchiul pleca în fiecare dimineaţă de-acasă şi se întorcea către seară, nenea Manole a început să spună că el nu vrea să se mai întoarcă acasă la Ploieşti, că aici afacerile sunt mai bune şi că cea mai bună ideie este să fie partener cu tata în afaceri. Tata i-a zis că el are deja o experienţă în care a pierdut mai mult decât a căştigat şi că nu are intenţia s-o ia de la capăt. Înflăcărat, unchiul s-a ridicat în picioare şi, patrulând în jurul mesei de bucătărie, a început să-l convingă pe tata asupra unor prospecte formidabile pe care el, cu conecţiile pe care le are, ar putea face milioane de lei împreună. Tata l-a felicitat pentru prospecte, dar a rămas neclintit în hotărârea lui. In final unchiul a spus că are nevoie ca tata să-l finanţeze pentru că el nu mai are bani nici măcar ca să ajungă acasă. Ochii lui mama, muţi, erau aţintiţi pe tata. Privind numai la felul în care ea îşi ţinea gura încleştată, fără a spune nici un cuvânt, cu buzele subţiate de strânsoare, se putea înţelege răspunsul ce tata avea să-l dea. Din prima zi sosirea unchiului la noi a declanşat în ea presimţirea unei veşti rele. După câteva zile de la sosire, văzând că nu se mai întoarce acasă, presimţirea s-a transformat în certitudine şi i-a spus lui tata că ceva nu e în regulă. Acum că s-a dat în vileag, cu siguranţă că lucrurile la Ploieşti stau foarte prost, poate au pierdut totul şi din cauza asta şi-a părăsit familia şi copiii şi a venit să stea la noi. Înainte ca tata să aibe timp să răspundă, mama l-a întrebat: “Dece nu vinzi prăvălia de-acasă şi cu banii respectivi începi aici?” El a privit un moment în gol. “Nu pot dragă, nu pot s-o vând, că trebuie să-mi plătesc creditorii. Şi aşa vin peste mine să-mi ceară bani. Vânzarea e proastă, nimeni nu cumpără nimic. Am nevoie de ajutor, nu am unde să mă duc. Debora, nevastă-mea, e bolnavă cu nervii, cred că trebuie s-o duc la balamuc. Vremurile s-au schimbat, nu mai e cum a fost…” Adoua zi unchiul a venit mai devreme din oraş, dar nu a intrat în casă. S-a dus direct în cârciuma de la stradă. La fel şi în zilele următoare. Mama nu a mai putut răbda; l-a somat pe tata că trebuie să facă ceva. Unchiul trebuie să plece. Se pare că discuţia dintre tata şi unchiul Manole nu a avut loc acasă şi nici nu se ştie câţi bani a primit unchiul de la tata ca să se întoarcă acasă, dar în ziua următoare unchiul şi-a luat rămas bun de la noi şi a plecat. Către sfârşitul săptămânii, domnul Buzatu a venit la noi cu o notă de plată. “Ce-i cu asta?”- a întrebat tata uimit. “Păi fratele matale a consumat la mine şi a zis s-o pun în cont” “Dar pe mine m-ai întrebat?”- l-a chestionat tata. “Păi doar sunteţi fraţi, nu?”- a răspuns cârciumarul ridicând din umeri. “Hai să fim serioşi, domnule Buzatu! Dacă vine la mata un străin care stă ocazional la mine şi-ţi cere bani în numele meu, dumneata îi dai fără să mă întrebi şi pe mine? Cum crezi matale că eu am să iau pâinea de la gura copiilor mei ca să-i plătesc lui băutura? Regret, domnule Buzatu, dar eu nu am nimic de-a face cu nota asta.” Proprietarul a mai stat un moment în cumpănă, dar negăsind un argument convingător, a dat din umeri şi a plecat.
X
Ce poate fi mai plăcut decât răgazul de a mai rămâne în pat dimineaţa în zilele de odihnă? Nu trebuie să sari din pat la auzul ceasului deşteptător, în plin întuneric, în casa îngheţată de peste noapte şi nu trebuie să alergi după tramvai ca să ajungi în timp la şcoală. In celelalte zile zbârâitul cesului dimineaţa î-mi răpea cele mai frumoase visuri. Cu ochii încă lipiţi de somn, mă ridicam la marginea patului, chircit, coate pe genunchi, încercând să înnădesc continuarea visului întrerupt, şi dacă mama nu m-ar fi înghiontit pe la spate, poate că aş fi adormit din nou pentru o clipă. Ea însă, cu capotul de casă pe ea şi cu papuci de pâslă în picioare, mă mustra în şoapte ca să nu-l scoale pe tata venit de curând de la lucru. În zilele de odihnă ceasul nu trebuia să sune dimineaţa şi puteam dormi până când se lumina de-abinelea. Deschideam ochii privind lumina de afară prin dantela perdelelor croşetate de mama şi fără să fiu zorit de nimeni puteam lenevi în voie încă un timp. De multe ori tot atunci se scula şi tata, privind cu ochii lui albaştri ce se întâmplă în jur şi de multe ori, cu chef de glumă şi joacă, ne trăgea spre el în pat, pe Simona şi pe mine, sau ne gâdila. Pentru că în dormitor numai rare ori se aprindea focul, ne luam hainele de pe scaun şi alergam cu ele în bucătărie unde era cald şi acolo ne spălam şi ne îmbrăcam. Aici, lângă focul trosnind în maşina de gătit, mama păzea laptele să nu dea în foc peste bordura cratiţei smălţuite in care caimacul se umfla ameninţător. Masa era deja aranjată cu căni, pâine, unt şi marmelada în borcanul acoperit cu o foiţă de celofan. Într-o dimineaţă ca aceasta, la început de decembrie, tata mi-a spus că începând de adoua zi, trebuie să merg după şcoală la Templul Coral, la cursul de pregătire pentru Bar-Mitzva. Trebuia să fiu acolo înainte de ora şapte pentru că rabinul cu care trebuie să învăţ să citesc Tora are şi alţi copii programaţi pentru curs. “Nu uita,” mi-a zis tata, “Bar-Mitzva înseamnă că de-acum eşti socotit bărbat şi un bărbat adevărat este punctual şi serios. Deci caută să ajungi în timp acolo pentru că dacă întârzii odată sau de două ori, rabinul se supără şi nu te mai primeşte. Ne-am înţeles?” Am încuvinţat. După orele de atelier am dat fuga până la Vitan la tramvaiul 19 care trecea prin calea Văcăreşti, chiar prin faţa Templului Coral. Am coborât la calea Călăraşi unde se afla primăria locală şi m-am avântat prin mulţime până în faţa templului. La stradă, un grilaj de fier forjat în spatele căruia se afla o curticică nu foarte adâncă până la intrarea în clădire. Clădirea însă foarte impunătoare cuprinzând trei nave din care cea centrala se distingea printr-un portal rotunjit în partea de sus deasupra căruia se afla rozeta unor geamuri ornamentale dispuse în romb. Navele laterale se complectau simetric cu geamuri înalte ce inrămau vitralii şi aveau pe deasupra fiecare câte o rozetă ca cea de la intrare, însă ceva mai mică. Nava centrală era puţin ieşită în afara celorlate două, avea de o parte şi de cealaltă a intrării suspendat câte un felinar de fier forjat şi se termina sus pe frontispiciu cu o lucrătură ce părea dantelată. Deasupra ei cornişa avea pe mijloc tablele cu cele zece porunci incadrate pe margini cu două turete ce păreau să imite mânerele de lemn ale sulurilor sfinte pe care faţada navei părea că se înfăşoară. Portalul conducea după căteva trepte de marmoră către o uşă masivă de lemn încrustat în spatele căreia o încăpere imensă, silenţioasă, cu lumină domoală venită dintr-un candelabru imens deasupra podiumului din partea opusă. Podiumul era jos cu un pupitru pe centru îmbrăcat într-o lucrătură scumpă şi sfeşnice pe margini, avea în spate o boltă înaltă cu lucrătură fină şi chivotul sulurilor sfinte acoperit cu o draperie de catifea. Băncile de lemn lustruit în negru, înalte şi reci, erau despărţite de-un culoar larg acoperit cu covor roşu, ce pornea de la uşe până la podium. Deasupra lor, balcoanele dispuse pe două etaje înconjurau pereţii pe trei laturi susţinute de stâlpi rotunzi şi din loc în loc, suspendate, ciorchine de becuri neaprinse. Deşi era slab luminată, numai din centru, măreţia sălii era grandioasă, aproape fiecare colţişor excela în lucrături a căror detalii nu se pot descrie amănunţit fără a omite multe alte lucruri tot atât de frumoase şi demne de menţionat. M-am îndreptat cu paşi timizi către podiumul din faţă. Pe primul rând, la marginea unei bănci, un bărbat în redingotă neagră şi pălărie cu boruri largi, citea dintr-o carte. M-am oprit în faţa lui fără să-mi scot şapca de pe cap: „Bună seara” M-a măsurat prin sticla ochelarilor cu rama de sârmă: „Şalom!” „Am venit pentru Bar-Mitzva” Mi-a întins cartea din mâna lui: „Şti să citeşti de aici?” Mi-am lăsat servieta pe bancă şi am răsfoit cartea. Coperta groasă a cărţii era îmbrăcată în piele şi încrustată cu litere în ebraică. Eram familiarizat cu litere ebraice încă de la şcoala din Poradim, dar chiar şi acum, cu două ore de ivrit pe săptămână cu profesorul Szabo, nu puteam spune că excelez în citirea corectă a unui text. Îmi lua timp să descifrez litera cu literă, la care trebuia să analizez poziţia punctelor din jurul textului, pentru că locaţia punctuaţiei schimbă vocala care o însoţeşte. La fel ca şi la orele de muzică, descifrarea notelor pe portativ ia timp unui începător, luni sau poate ani până ajunge să înţeleagă muzica scrisă numai dintr-o privire. Şi aici cei versaţi cu cărţile sfinte pot omite punctele şi citesc înşiruirea de litere din text. Cartea pe care mi-a întins-o nu avea puncte: „Nu are necudot (puncte)”, am zis. Mi-a luat cartea din mână şi-a deschis-o la alt capitol. „Încearcă aici”- mi-a spus, dându-mi cartea înapoi. Am început să citesc încet, tărăgănat, cu emoţie, ca la un examen. În acest timp, au mai apărut şi alţi copii care s-au aşezat pe bănci în jurul nostru. Unii dintre ei începuseră cursul înaintea mea şi erau mai avansaţi decât mine. Am primit şi eu o carte pe care puteam s-o iau acasă, dar acum, unul după altul, eram puşi să citim pe rând rugăciunile indicate, în timp ce restul urmăreau din carte. După o perioadă cititul a început să curgă lin, cu poticniri mai rare care şi ele au dispărut în timp. Către sfârşitul lunii, după Hanukah, am început să citim din Tora (Sulul Sfânt). Din Tora se citeşte zilnic câteva pasaje ce descriu istoria patriarhilor aşa cum apare în Vechiul Testament. Scrisă în coloane verticale aliniate pe–un val din piele subtire, înfăşurat pe două rulouri mari de lemn lustruit, acestă istorie e divizată pe zilele unui an întreg după calendarul evreiesc, astfel ca zilele ce marchează celebrarea unui anumit eveniment sau sărbătoare să coincidă cu episodul corespunzător din Tora. Când se ajunge la sfârşit, Tora este celebrată printr-o mare sărbătoare în care oaspeţii cântă şi dansează, după care, în următoarea zi, cititul Torei se reia de la început. Din păcate citirea corectă a cuvintelor din Tora, nu m-a ajutat să desprind şi mesajul conţinut în acest text, pentru că între a citi şi tălmăci e o mare diferenţă.
Noul meu coleg de bancă, Piţurcă, era cel mai scund din clasă. Numele lui era Avram Simon, dar fiecare avea pentru el un alt nume: Piţurcă, Piticul, Agamiţă Dandanache şi altele. El răspundea la toate fără se supere pentru că avea un bun simţ al umorului şi dese ori răspundea cu o mică înţepătură la adresa celui care-l poreclea. Dar pe cât de mic, pe atât de vioi, Piţurcă era mereu în mişcare, de parcă avea argint viu în sânge. Ocupam împreună prima bancă din centru şi deşi eram în ochii profesorilor de la catedră, găseam timp să jucăm şi câte-o „pătrăţică” sub nasul lor, pe-o foaie de matematică ascunsă sub maculatorul pe care luam notiţe. Când vre-un coleg era scos la tablă şi în dificultate de a da un răspuns potrivit, ochii lui erau îndreptaţi către noi, aşteptând să suflăm cuvântul salvator. Ascuns îndărătul unui caiet sau carte, Piţurcă se lăsa jos prefăcut că citeşte şi-şi făcea meseria de sufler cu impecabilă conştiinţiozitate. Uneori era prins şi scos şi el tablă. Atunci trebuia să-i ţin locul, scriind pe maculator cu litere mari de tipar, răspunsul la întrebare. Dar nu totdeauna ghiceam răspunsul corect şi atunci pe lângă ura profesorilor şi nota proastă la purtare ne alegeam şi cu năduful colegilor stigmatizaţi în catalog cu un patru din vina noastră. Piţurcă locuia pe o străduţă ce da în calea Văcăreşti lângă cinematograful Izbânda. Deseori mergeam împreună până în dreptul casei lui, după care eu trebuia să ajung în Piaţa Mare, de unde luam tramvaiul 12 până acasă. Fetiţa unor vecini, Clara, ne ieşea de multe ori în cale şi ne asalta cu noutăţi din cartier. Intr-o seară ne-a adus la cunoştiinţă că merge la un club de teatru în clădirea cinematografului Izbânda şi ne-a învitat să mergem cu ea. Era o sală la etaj, peste cinematograf. Mulţi tineri, băieţi şi fete, aşteptau venirea regizorului. Când acesta a apărut, a pasat textul unei piese de teatru la fiecare pe rând, ca să citească câte-un personagiu. Practic, era o scenetă în care eroul, un copil de culoare, Bulgăre de Zăpadă, trebuia să facă faţă prigoanei rasiale din America. În final rolul principal a fost atribuit lui Piţurcă care şi-a adăugat la renume o nouă preclă, Bulgăre de Zăpadă, sau Snowball, titlul piesei în original.
XI
Tot în prima bancă, pe şirul din dreapta noastră, erau doi colegi care păreau nedespărţiţi. Amândoi provenind din familii înstărite, cu educaţie şi posibilităţi diferite de majoritatea colegilor de clasă. Se părea că erau cunoscuţi în corpul didactic, şi unul dintre ei era totdeauna însărcinat ca să păstreze ordinea în clasă până la sosirea profesorilor. Numele lor era Israel Jean şi Waldman Carol. Jean era înalt, subţirel, îmbrăcat într-un costum gri, stofă englezească, cu pantaloni lungi şi cravată la gât, foarte ordonat, blajin şi împăciuitor, ten alb, păr negru cu şuviţă rebelă pe frunte şi înfăţişare feciorelnică. Waldman, era opozitul lui. Mai scund de statură, pielea tuciurie, păr negru, lucios ca pana corbului, era vioi şi arogant, cu vocabular mai vulgar şi gata de o hărţuială. Nu toţi erau dispuşi să le recunoască autoritatea în clasă şi de multe ori se iscau certuri soldate cu înjurături care ar fi putut duce la o răfuială cu pumnii, dacă Jean nu ar fi intervenit ca să domolească conflictul. Deşi nici unul dintre noi nu căutam să scoatem în evidenţă diferenţa socială dintre ei şi restul clasei, ea era totuşi simţită. Mulţi dintre colegii mei erau orfani, crescuţi cu greu de un singur părinte care de cele mai multe ori era plecat ziua întreagă la slujbă, iar copilul î-şi petrecea timpul de unul singur, acasă sau printre străini până la căderea serii. Atunci, pentru câteva ore, părinte şi copil cooperau la pregătirea mesei de seară, a celor necesare pentru adoua zi, şi frânţi de oboseală, mergeau la culcare. Am fost de multe ori acasă la Emil, cel poreclit Alimănescu. Locuia pe-o străduţă din spatele şcolii, într-o căsuţă măruntă cu numai o cameră şi bucătărie. Pe mama lui nu am văzut-o nici odată. Ştiam că a rămas orfan de mic. A crescut singur, nutrind un respect ieşit din comun pentru mama lui. De câte ori mergea cu noi la el acasă, avea grije ca nici unul dintre băieţi să nu atingă, spargă sau să clintească vre-un obiect de la locul lui, să nu lase nimic murdar în urma şi el nu părăsea casa până nu aranja totul la fel cum a fost. Aceeaşi ordine era oglindită şi în caietele lui de şcolă, în care caligrafia cu litere rotunde pe foile dictando, cu lini de margine trasate cu roşu, deşi în toată clasa nu era altul mai gălăgios, războinic şi mucalit. Un alt coleg, Cohen Jack, care locuia pe strada Florilor chiar în vecinătatea in-faimoaselor case din districtul lanternelor roşii, era şi el orfan de tată. Totuşi după terminarea şcolii a reuşit să fie primit fără exame de admitere ca bursier la Facultatea de Fizică-Matematică. Cei care terminau liceul cu media generală zece nu trebuiau să dea examane de admitere la nici o facultate şi Jack a fost unul dintre aceştia. Şteinberg Bebe şi sora lui Eva, alţi orfani de tată, crescuţi în sărăcie, au adunat în ei filtrată toată frumuseţea şi luminozitatea pe care ţi-o dau înţelegerea vieţii şi echilibrul sufletesc. Acest echilibru i-au ajutat să înfrunte viaţa cu fruntea sus, lăsând în urmă aprobarea şi respectul celor din jur. Ca şi în anul precedent, după terminarea cursurilor, la pauza de prânz, mergeam în grup către cantină, străbătând strada Ciocanu, apoi prin Strada Laptelui ieşeam în Theodor Speranţa unde făceam colţul pe-o străduţă laterală. Pe vreme bună sau rea, grupul nostru care-l avea în frunte ca şef de bandă pe Emil, se lărgise cu noii veniţi din clasele inferioare. Ceilalţi, bogătaşii, mergea la casele lor, fie cu bicicleta, fie cu tramvaiul ori luaţi în maşina care aştepta uneori la poartă. Noi cei fără maşini şi biciclete care făceau rotogoale în recreaţii printre copii adunaţi în curtea şcolii, ne organizam la joacă lângă marginea gardului la jocul de-a „Lapte gros” ori „Cal de prinţ şi de-împărat”. Şi atunci când în învolburarea jocului nu interesa decât numărul bilelor intrate în goapa săpată cu unghile la marginea terenului de sport, cine avea să ţină contul dacă Jenică, Waldman sau alţii din grupul lor era aici în jurul nostru, ori ca deobicei, retraşi în faţa catedrei la căldurică. Şi nu cred că le-am simţit lipsa.
XII
Piaţa Sfântul Gheorghe era nu numai centru geografic al oraşului, dar pe bună dreptate centrul întregei ţări. Toate Drumurile Naţionale răsfirate în cele patru pucte cardinale au luat naştere de aici, la Kilometrul Zero. Vechiul centru comercial al oraşului a luat fiinţă tot aici, după care s-a extins odată cu creşterea oraşului care se dezvolta treptat, trecând şi peste malul de sud-vest al Dâmboviţei. În jurul Bisericii Sfântul Gheorghe, vechiul oraş s-a împânzit cu o mulţime de străduţe înguste ce adăposteau dughene mici şi case cu un singur nivel sau două şi ici şi colo câte un depozit mai mărişor de mărfuri. Erau hanuri pentru călătorii şi negustorii de pe alte meleaguri, păzite de arnăuţi cu flintele încârcate de frica haiducilor şi a tâlharilor de drumul mare. Mai târziu, după ce oraşul a crescut şi mai mult, s-au adăugat şi alte locuri de închinăciune, un spital sau două şi-au făcut apariţia, piaţa din faţa dealului Mitropoliei şi drumuri mai lărgite după modelul apusean. Noii îmbogăţiţi şi boieri de viţă au vrut să locuiască în case ca acelea din marile oraşe apusene, doamnele cereau mai multe sorturi de mătăsuri, dantelă şi brocat, iar caleştile lor trebuiau să fie conduse de vătafi înfăşuraţi în caftane pluşate. Dar micile străduţe cu caracter comercial şi datând din perioada aceea s-au păstrat până astăzi. Pe una din aceste străduţe se afla Templul Coral. În ziua acea, Templul a fost iluminat ca la o mare sărbătoare, deşi numai primele căteva bănci din faţă au fost ocupate de audienţă. Câţiva dintre noi, toţi născuţi în luna ianuarie, am venit aici împreună cu familile noastre şi un număr restrâns de prieteni, ca să sărbătorim marele evniment, Bar-Mitzva noastră. Eram îmbrăcaţi cu tot ce aveam mai bun, hainele periate, pantofii lustruiţi, pieptănaţi cu grije şi chiar parfumaţi cu câţiva stropi din sticluţa mamei, şi plini de emoţie aşteptam desfăşurarea ceremoniei. Înainte de a pleca de-acasă, tata şi-a scos ceasul brăţară de pe mână şi mi l-a dat: „Dorele, acesta este cadoul pentru ziua ta. Tu nu mai eşti un copil, deja eşti un om tânăr şi noi ne încredem în tine şi sperăm să vedem în comportarea ta că eşti matur şi demn de încrederea noastră. La Mulţi Ani!” Au urmat îmbrăţişari şi sărutări de la fiecare, după care ne-am luat paltoanele şi am plecat pe jos până la Regie. Simona şi cu mine mergeam în faţa lor, părinţii se ţinea de braţ şi-i auzeam comentând din spatele nostru, iar tata, ca totdeauna, dădea răspunsuri monosilabice la argumentele pro şi contra ale lui mama. În paltonul lui bleumarin de curând întors pe dos pentru că ştofa s-a ros pe faţă şi cu pălăria gri pe care o purta atât vara cât şi iarna, tata o susţinea pe mama cu o mână, iar în cealaltă î-şi ţinea ţigarea, pentru că deobicei nu fuma în casă şi acum avea răgazul s-o facă până la urcarea în tramvai. Scundă, abia de ajungea la umerii lui tata, legată sub bărbie cu un batic de mătase împrimat, mama îi arăta lui tata cât am crescut, pentru că deşi a dat drumul la tiv, manşetele de la pantaloni tot î-mi desgoleau gleznele un pic prea mult. Cu ceasul lui tata pe mână, mă simţeam cu adevărat foarte important, ca un bărbat, şi ţinând-o pe Simona de mână, mă străduiam să merg drept, serioas, atent la drum, gata s-o protejez în orice situaţie. Ea mergea în dreapta mea în paltonul bleumarin cu glugă din care părul ei auriu-roşcat răsărea afară în şuviţe ondulate, năsuc drept, acoperit de pistrui şi botic trandafiriu reţinut la vorbă, deşi putea fi foarte tumultos la nevoie. Aproape cu patru ani mai mică decât mine, Simona a ajuns să-mi fie nu numai un partener permanent la joacă, dar şi un adevărat prieten în momentele de îndoială şi descurajare. Era înzestrată cu un simţ deosebit de receptiv care o ajuta să desluşească în labirintul sufletesc, şi de cele mai multe ori nu trebuia să i te spovedeşti pentru că din cuvântul ei se desprindea soluţia. De aceea o iubeam, îmi plăcea să mă aflu în tovărăşia ei şi probabil tot din acest motiv Simona era totdeauna înconjurată de prieteni, colegi şi admiratori. De altfel, cu simţul umorului dezvoltat, spirit jucăuş şi inteligenţă fină, Simona forma o companie admirabilă pentru oricine atât la joacă, cât şi în problemele serioase. Rabinul cu care am făcut pregătirea pentru Bar-Mitzva era un bătrân habotnic cu mult har şi răbdare, corectând slovă cu slovă citirea noastră din Biblie şi Tora până când am ajuns să recunoaştem textul sfânt de la primele litere. Un om plin de înţelegere şi bunătate care ştia că face o „mitzva” (pomană) pentru copiii sărăcimii, din căteva date culese de la noi a reuşit să scrie pentru fiecare o pagină sau două de caiet, cu scris mărunt, untext pe care trebuia să-l citim după terminarea ceremoniei religioase. Era o scurtă cuvântare ce trebuia rostită în faţa audienţei şi pe care m-am străduit s-o învăţ pe dinafară. Când a sosit rândul meu, am privit de la înălţimea podiumului mica audienţă care avea în centru pe părinţii şi pe sora mea. Tata mă privea serios în aşteptarea momentului meu de performanţă, mama cu ochi încurajatori părea că-şi ţine răsuflarea. Pentru mine această sală grandioasă, scăldată în lumini ca la teatru, a început parcă să se clatine sau să danseze. M-a cuprins o emoţie adâncă ce a crescut ca un dop înăuntrul gâtlejului, sufocându-mă şi printre lacrimile care îngheţară lipite de gene, am început să desprind frânturi din copilăria mea, mersul în case străine la Giurgiu şi Ploieşti, timpul petrecut în sifonărie, groaza de bombe, spaima întunericului din canalul cu miros stătut din adâncul pământului şi gătuirea care nu mă lăsa să vorbesc. Cu palmele încleştate pe marginea mesei şi respiraţie întretăiată, căutând să-mi amintesc textul cuvântării, printre lacrimi ce nu voiau să-mi dea pace, am început să-mi ţin discursul. Tata m-a urmărit cu ochi mari, mama, lăcrimând cu mine odată strângându-şi în pumn batista şi audienţa într-o frigidă muţenie. Când am terminat, au fost multe aplauze, tata s-a ridicat în picioare ca să mă întâmpine, şi după el restul sălii care mă aştepta cu mâinile întinse să-mi ureze „Mazel Tov!” (Noroc Bun). Emoţia mea se pare că a fost resimţită în fiecare persoană din sală. Rabinul, familia, prietenii s-au strâns în jurul meu cu felicitări şi îmbrăţişări, dar adânc în suflet m-am simţit aşa de ruşinat că mi-ar fi venit să fug, să mă ascund, să nu mai îndur această lipsă de stăpănire de sine de care cu siguranţă toţi vor râde în urma mea. In această zi în care era de aşteptat să mă port ca un bărbat, să arăt că sunt un bărbat, tocmai atunci, de faţă cu atâta lume şi mai cu seamă în faţa părinţilor şi a sorei mele, să plâng ca un ţânc, halal de aşa bărbat! Niciodată n-am să-mi iert această ruşine!
(Va urma)