Zori înceţoşate
I
De acum trebuia să mă obişnuiesc cu noul meu program de şcoală, cu sculatul devreme în fiecare dimineaţă, cu tânguielile mamei că o să întârzii, cu mâncarea pe fugă şi alergătura zilnică până la Regie ca să prind tramvaiul ce mă va duce la şcoală fără întârziere. Dar şi tramvaiele nu erau totdeauna foarte primitoare, uneori aglomeraţia era excesivă, se călătorea pe scară şi nu era uşor să te strecori printre trupurile celor mari cu servieta încârcată când eu deabia răsăream ceva mai sus de coatele lor. La şcoala fiecare oră aducea profesori noi la catedră, fiecare cu stil diferit de-a explica, şi în timp ce la unele lecţii interesul şi curiozitatea noastră atingeau culmea, la altele plictisul alunga şi bruma de interes ce o mai aveam şi atunci ne afundam în jocuri diferite pe paginile de maculator. Cărţi nu existau decât pe la anticariate şi era greu de găsit acelaşi autor pentru toată clasa, aşa că numai puţini dintre noi aveau pe ce să înveţe. Restul trebuia să umplem pagini de scris mărunt pe foile de maculator cu pagini îngălbenite şi aspre ca hârtia de ziar, pe care creionul de grafit sau chimic, abia reuşea să lase o urmă lizibilă. Clasa însă îşi avea viaţa ei plină de vitalitate şi boemică nepăsare. Începusem să ne cunoaştem bine între noi, mergeam la joacă împreună în recreaţii, alergam unii după alţii pe coridor şi în curtea scolii sau ne mai şi băteam. Şi chiar dacă un profesor sau pedagog alerga să ne despartă, în pauza următoare eram din nou împreună la joacă, alergătură sau o altă bătaie. Câţiva dintre profesorii noştri deveniră în timp îndrăgiţi, şi la orele lor de program nu se auzea nici musca în clasă. La auzul clopotului de aramă atârnat de zidul intrării la secretariat, fiecare ne repezeam în clasă, frunzăream ultima lecţie pe maculator să ne reamintim despre ce era vorba şi aşteptam în tăcere intrarea profesorului în clasă. Unul dintre aceşti profesori era domnul Iordăchescu, la istorie, care aveau darul să captiveze cu povestirile lui pline de amănunte înteresante, aproape romantice, mai ales atunci când vorbea de Alexandru Macedon sau de Napoleon. Nu mai puţin intereasantă a fost trecera în revistă a oamenilor politici ce au făcut Europa să se cutremure, ca Cromwell, Richelieu şi Talleyrand. La aceste ore timpul părea să treacă mult prea repede. Povestea nu numai şirul întâmplărilor aşa cum sunt păstrate în paginile istoriei, dar şi porţiuni din pledoarea eroilor lui şi argumentele cu care şi-au suţinut până la sfârşit ideile. Când termina o anumită porţiune din cele povestite, scria pe tablă câteva date mai importante, apoi ne spunea să luăm creioanele şi ne dicta un paragraf sau două de reţinut, ceea ce noi aşterneam pe caiete. In clasele lui nu au fost acte de indisciplină, absenţe sau corijenţe cu re-examinare la toamnă. Spre marele nostru regret, în vara următoare a fost numit director la Liceul Matei Basarab şi nici un alt profesor nu a mai avut aceaşi popularitate ca a domnului Iordăchescu. In schimb în şcoală erau mulţi alţi profesori buni, stimaţi şi îndrăgiţi de elevi. Intre ei era inginerul Ringhelştein, un om în vârstă, solid fără să fie foarte înalt, cu păr alb, ochelari, călcătură lentă dar sigură, căruia noi îi spuneam “Moşul” El preda fizica şi rezistenţa materialelor. Cu voce domoală îşi explica lecţia la tablă, notând formulele cu creta pe suprafţa ei neagră lucioasă, după care scotea pe câte unul dintre noi să facă un exerciţiu, întrebuinţând formulele încă neşterse de pe tabla de sus. După el, altul şi apoi altul era scos la tablă. În felul acesta la terminarea orei ieşeam din clasă cu lecţia abia predată învăţată de-abinelea de fiecare. Astăzi încă îi rămân dator Moşului pentru cele ce le-am învăţat atunci şi care au format baza cunoştiinţelor mele atât în matematică cât şi în inginerie. Şi nu o singură dată am regretat faptul că notiţele mele de la clasele lui nu au fost păstrate, că, Doamne, tare bine mi-ar fi prins. Domnul Ringhelştein era apreciat nu numai pentru zelul lui de profesor, dar mai ales pentru omenia şi înţelegera lui aproape părintească. Ne trata cu respect, fără insulte şi invectivele folosite de alţi profesori, ca şi cum am fi fost copii lui. Vorbea rar, avea o povestire interesantă cu care-şi începea ora, de multe ori incidente cărora le-a fost martor fie pe stradă, fie la şcoală. Era bun şi drept sfătuitor, şi în felul acesta, când aveam o problemă şi nevoie de un sfat, el era acela la care mergeam întâi şi întâi. Ieşea din clasă sau din cancelaria profesorilor şi asculta răbdător problemele cu care îl solicitam, după care ne spunea cum vede el situaţia. Şi era unul din puţinii oameni din şcoală care ştia tot ce ne frământă, ce probleme avem acasă şi de multe ori ajuta în tăcere cu ceea ce putea. Din păcate erau şi profesori care şi-au ales această meserie din lipsa altei ocupaţii, ca pe un refugiu de vreme rea. Orele lor treceau anevoios, în clasă se simţea freamătul nervozităţii greu de stăpănit, interesul pentru ceea ce se petrece la tablă era scăzut, în timp ce activitatea dintre noi în bănci era în creştere. Între acestia, profesorul Ionel Cohn la matematici era poate cel mai bun exemplu. Era un om trecut de vârsta mijlocie, necăsătorit, ce locuia împreună cu tatăl lui, tot profesor de matematici, în acelaşi apartament şi era contribuitor nelipsit la Gazeta Matematicii. Ca om de ştiinţă şi matematician, capabilitatea lui era fără îndoială, respectabilă. Ca profesor însă, era o altă poveste. Când intra în clasă cu catalogul sub braţ din care nu făcea niciodată prezenţa, îmbrăcat în acelaşi costum bleu-marin cu dungi, şifonat şi lustruit, cu aceiaşi pantofi negri scâlciaţi şi cu călcâile roase pe dinafară, nimeni nu-i acorda nici o atenţie, decât numai după ce se enerva şi începea să strige la noi. Apoi, după ce fiecare trecea prin faţa lui să-şi ocupe locurile în bănci, mergea la tablă şi începea să vorbească fără a privi în spate, practic cu tabla, în timp ce făcea demonstraţia unei noi formule de geometrie sau matematică. Lucra de unul singur formulele pe tablă, fără să ştie dacă cineva îl urmăreşte sau nu. Vocea lui era moale, uniformă care de cele mai multe ori nu ajungea până în fundul clasei, în timp ce noi discutam unii cu alţii în şoapte, ne jucam sau smângăleam pagini din maculator. Cu timpul profesorul Cohn, văzând că foarte puţini îl urmăresc, a început să lucreze numai cu câţiva copii din clasă care erau mai atenţi la ceea ce se întâmpla la tablă şi-şi notau pe caiete exerciţile făcute de el. Cât despre rest, ne declaram satisfăcuţi la sfârşit de trimestru cu o notă de trecere dată din oficiu, însoţită de privirea lui plină de dezgust, după ce scoşi la tablă, realiza ce rezultat a dat tot efortul depus de el. Toată această mărinimie avea să mă coste în anii de mai târziu enorm prin lipsa cunoştinţelor de bază în matematică. De multe ori am fost pus în situaţia să împrumut cărţi de nivel elementar ca să pot găsii rezolvarea problemelor de care mă loveam. Şi nu cred că am fost singurul.
II
În spatele şcoli era terenul de footbal Macabi. Acest teren aparţinând echipei de fotbal Ciocanul care avea jucători vestiţi la vremea respectivă, ca Moisescu, Şmilovici sau fraţii Baraş. În timpul meciurilor de campionat se umplea de public nu numai în tribuna acoprerită de pe partea dreaptă, dar şi în jurul gardului de sârmă ce încojura terenul. De multe ori în orele de sport, sub conducerea pedagogului Eşchenazi sau profesorului Feller, om mai în vârstă, mergeam înşiruţi doi câte doi, în pas alergător, pe teren. Acolo fugeam pe pista cu zgură din jurul terenului, făceam gimnastică cu întreaga clasă aliniată în şiruri ori băteam mingea pe gazonul cu iarba îngălbenită de brumă. De cele mai multe ori în meciurile de fotbal eu mă vedeam plasat în poartă şi asta nu pentru că aş fi fost mai bun decât alţii, dar pentru că nu eram suficient de combativ ca jucător de câmp. Însă î-mi făcea plăcere să joc fotbal şi nu cred că am pierdut multe ocazi de-a merge la joc cu colegii mei. De multe ori, chiar şi în timpul orelor de franceză sau matematică, mergeam în spatele şcolii unde, la adăpostul gardului care o despărţea de terenul de joc, ne încingeam într-un meci pe făşia de drum ce ducea spre tribună. Cel mai bun jucător era Şfarţman David, căruia îi ziceam Şuţică, un băiat nu mai înalt decât Piţurcă, dar cu o enrgie şi voinţă ieşită din comun. El şi cu Jujiţiu, colegul meu de bancă, făceau alegerea pentru cele două echipe dintre cei dintre noi care formam un cerc în jurul lor, şi când aflam cu cine joc, îmi alegeam locul de poartă marcat de doi bolovani. Cu câteva şuturi pe poartă drept încălzire, Jujiţiu mă făcea să plonjez pe smocurile de iarbă din dreptul porţii, pe terenul încă umed după ploaia din ajun. Hainele mele, săracele, când ajungeam acasă erau mai totdeauna pline de noroi uscat, şi nu rare ori eram mustrat de mama pentru că nu ştia dece pe lângă noroi mai căram pe haine şi pete de păcură sau alte uleuri. Ce puteam să-i spun, că în frenezia jocului, când vedeam pe Şuţică venind în viteză spre mine, cu mingea de cârpă la picior, scrutând terenul să vadă locul mai puţin apărat, eu îi ieşeam în faţă şi fără să cuget prea mult, mă aruncam cu disperare la piciorele lui?. Uneori, mingea trecea peste mine direct în poartă, alte ori, find mai rapidă, trecea pe sub mine, dar şi multe goluri sigure au fost salvate şi atunci primeam răsplata în zâmbetele încurajatoare ale colegilor din echipă. Emil, sau faimosul Alimănescu, nu participa la meciurile noastre de fotbal. Lui îi plăcea franceza şi cred că dintre noi, de el s-a prins cel mai bine, chiar şi în pofida faptului că trebuia să facă faţă teribilei domnişoare Bobinger, profesoara noastră. Când se înşuruba pe scaunul ei de pe podium, cu ochelarii pe nas şi cu coatele extinse pe toată lăţimea catedrei, părea turnată acolo. Nu se ridica niciodată de pe scaun până la zângănitul de aramă al clopotului din curte. Deschidea catalogul la întâmplare în cautarea unui nume, pentru că nu a învăţat nici odată numele nostru, şi-l punea să citească lecţia cu traducerea cuvenită. În monotonia acestui citit scălâmbăiat cu pauze de descifrare în care ea rare ori intervenea, era ceva adormit şi bolnav, care nu sugera nici un interes şi atunci recurgeam la activităţile noastre obişnuite, cu gândul la ce v-om intreprinde în pauza următoare. La sfârşit de trimestru ne lua în ordine alfabetică după catalog şi ne cerea să conjugăm un verb sau să traducem un fragment din carte. Aici profesoara transformată adhoc în leoaică se putea răzbuna pe noi cu făţişă răutate, trecând note teribile în catalog. Acesta era momentul ei, victoria ei asupra unei clase de copii a căror vină a fost aceea de a trebui s-o indure la catedră. Uneori e aşa de trist să vezi actul cabotin al unuia care se pretinde altceva decât e. Dar la teatru cel puţin, publicul î-şi poate îngădui să-l huiduie pe prostul actor. Un cabotin la catedră e suveran, iar copii din clasă devin martirii lui. La orele de religie şi limba ebraică elevii creştini aveau dreptul să rămână în clasă sau să meargă afară. Cei care ieşeau afară erau urmăriţi de invidia tăcută a unei clase întregi. Nu toţi însă preferau să meargă afară. Între acestia era un băiat tăcut, cu nas obraznic, păr blond ce se răzvrătea într-o buclă căzută în permanenţă pe frunte şi ochi azurii. Numele lui era Mâtcă Domenic, fiu al unei familii de oameni nevoiaşi angajaţi de o familie din centru ca oameni de servici. Când ne-am împrietenit mai bine, treceam pe la el acasă la mansarda rezervată numai celor din serviciul familiei de bogătaşi, în clădirea de pe strada Dianei la numarul zece. În această mansardă, în două cămăruţe foarte mici părând mai mult a chilii, părinţii lui m-au primt cu dragoste simplă şi feţe zâmbitoare care m-au făcut să mă simt totdeauna ca şi fiul lor, un membru de familie. Aduşi în capitală de undeva din zona Adjudului, oamenii aceştia au fost o pildă de onestitate, împăcare şi adâncă credinţă. Mâtcă, sau Nicuşor cum îi spuneam noi, a moştenit şi păstrat pilda părinţilor până în ziua de astăzi. Profesorul de ebraică şi religie se numea Szabo, un om mic de stat, sever şi lipsit de răbdare, patrulând clasa în lung şi în lat. Cu cărţile de ebraică pe bănci, deschise de la dreapta spre stânga, pentru că în ivrit aşa se citeşte, încercam să memorăm caracterele atât de diferite de cele pe care le ştiam, deşi multe din ele îmi erau cunoscute de la şcoala din sinagoga de pe Infundătura Poradim. Acum însă profesorul Szabo nu îngăduia nimănui să-l ignor, şi când te ridica la lecţie cu vre-o întrebare, trebuia să ştii. Şi nu era exclusă o urechială bună pentru un răspuns nepotrivit. Singura excepţie o făcea Nicuşor, care asista în tăcere la ce se întâmpla, dar nu trebuia să răspundă la nici o întrebare. La orele de religie însă, profesorul Szabo parcă se schimba într-un om diferit. Poveştile lui din Vechiul Testament erau interesante, darul lui de povestitor era neîntrecut şi ascultam absorbiţi pildele pline de morală pe care le reliefa cu dibăcie de-a lungul fiecărei lecţii.
III
După aproape doi ani de la terminarea războiului, situaţia părea să nu se fi schimbat cu nimic. Mâncarea şi hainele continua să fie distribuite pe cartelă, şi de multe ori nici cu bonurile respective nu găseai ce ai nevoie. Cozile în faţa magazinelor continuau să fie prezente pretutindeni. Se spunea că trenuri încârcate cu vite, cereale şi maşinării trec graniţa în Rusia şi, colac peste pupăză, a dat peste noi şi un an de secetă cumplită. În şcoală, la pauza de zece, câteva cucoane făceau voluntar munca de-a merge în fiecare clasă cu tăvi de lemn în care se găseau cuburi de mămăligă unse cu marmeladă. Primeam fiecare câte un cub de mămăligă într-un pătrat de hârtie albă şi cu el în mână ieşeam afară la joacă. În pauza de prânz majoritatea dintre noi mergeam în grupuri la o cantină pe o straduţă laterală din strada Theodor Speranţa. Uneori trebuia să stăm la coadă pentru seria următoare. Era o cantină a Comunităţii Evreieşti la care veneau mai mulţi nevoiaşi din cartier şi care funcţiona într-o casă în care cele câteva camere au fost mobilate cu mese pătrate şi scaune. Pereţii erau albi, ca şi feţele de masă ce se schimbau zilnic, iar mâncarea era bună, deşi meniul era repetat des în ciclu dominat de varză, linte şi arpacaş. Alimănescu şi Juju mă flancau ca deobicei, dar alături de ei, în grup cu noi mai veneau şi alţi colegi, ca Mendel Moise zis Câine Roş, Zilberman Marcel care locuia prin cartierul Văcăreşti şi fraţii ZML, dintre care numai cel mic, din trei, era în clasă cu noi. Tot aici am cunoscut mulţi alţi copii din alte clase, cu care aveam să mă întovărăşesc în multe alte ocazii de-a lungul anilor de şcoală şi chiar după aceea. Pe timp de iarnă drumul de la şcoală la cantină trecând prin strada Laptelui era întovărăşit de bătăi cu zăpadă, aruncatul prin nămeţi sau numai presărat cu poveşti şi snoave colectate de la alţii de prin şcoală. În acelaşi fel reveneam în calea Dudeşti pentru orele de atelier unde eram supraveghiaţi de meşterul Ardoş, cel atât de talentat, dar şi cu scăpărări neprevăzute de mânie, când ceva nu-i era pe plac. Printre hârtiile adunate cu timpul am găsit un articol publicat de un ziar în limba română aparţinând colegului meu Marcus Emil, zis Alimănescu. Era o evocare despre Dudeştiul din copilăria noastră din care dacă nu aş reproduce câteva rânduri, aş aduce o mare injustiţie memoriei lui, pentru că zilele i-au fost scurtate de-un cancer nemilos în urmă cu câţi-va ani: “Sentimentale sau nu, rândurile de faţă constituie imaginea unei copilării, a unui copil evreu în anii trişti şi mohorâţi ai prigoanei, rămas orfan şi la limita sărăciei. Nu am strâns note şi nu am pretenţia de a şti să meşteresc cuvintele, dar totul a rămas cuibărit în suflet: Dudeştiul constituia o lume de necăjiţi, de chinuiţi, de prigoniţi, lumea calicilor. Laolată trăiau evrei, români şi ţigani, toţi cu feţe palide, şomeri cu coatele roase şi pantofi scâlciaţi, cu o goană continuă după o bucată de pâine, pentru asigurarea unei existenţe mizere. Cartierul era plin de hanuri şi case de raport, cu cijmeaua şi closetul în curte, încâlzite de un godin sau sobiţă din care ieşea mereu fumul făcut de rumeguş sau resturi de cărbuni. Lumina locuinţelor era furnizată de lampa cu gaz numărul 8 sau 11, cu sticla mereu întunecată de funingine.” Dragă Emile, de câte ori citesc aceste rânduri nu pot să stăvilesc căteva lacrimi răzleţe ce izvoresc din evocare rândurilor tale. Dar trebuie să şti că descrierea făcută de tine nu se mărgineşte numai la cartierul copilăriei tale, Dudeştiul, ci e comună multor alte cartiere, dintre care Grantul nu face excepţie.
IV Într-o zi tata a primit vorbă de la unchiul Rubin din Giurgiu să meargă la un angrosist de pe Bărăţiei şi să cumpere de acolo pentru el o listă de mărfuri. Tata a mers fără întârziere, a luat tot ce a trebuit şi s-a înapoiat la gară să predea comisionerului marfa cerută. Acesta însă nu a venit, trenul s-a pus în mişcare şi tata a venit acasă cu un balot de mărfuri sub braţ. În zilele următoare nici o vorbă din Giuriu, tata achitase mărfurile cu banii din salariu şi acum nu aveam nici de pâine. Până la sfărşit de săptămână a lungit-o cu bani de împrumut. Duminica Piaţa Grant se umplea de oameni. Ţăranii veneau cu căruţele încăcate de produse din toate comunele dimprejur, tarabele erau ocupate de negustori, precupeţii îşi aliniau coşurile pe trotuarul asfaltat de la intrare şi mulţimea de cumpărători defila în şiruri neîntrerupte prin faţa lor. În noaptea asta tata a dormit acasă pentru că duminica, nu apăreau ziarele. Şi-a băut îngândurat surogatul de cafea din pachetele Unica în timp ce mama căuta să-l convingă să renunţe la idea de-a se duce cu mărfurile în piaţă. Cu toată împotrivirea ei, tata a înlăturat-o din dreptul uşii cu mâna cea libera şi a plecat cu pachetul de mărfuri sub braţ. “Omul ăsta are să piardă toţi banii. Are să fie furat de toată lumea. Mai bine mă duceam şi eu cu el.” Mama s-a frământat aşa tot timpul până pe la patru după masă când a revenit tata acasă. Nu mai avea pachetul mare de marfă sub braţ, dar nici cu mâinile goale nu s-a întors. Faţa îi era zâmbitoare, iar ochii îi radiau de-o bucurie ascunsă. Mama nu ştia ce să creadă, şi pentru că încă nu-i trecuse supărarea, l-a luat la zor: ”Ce-i cu tine? Eşti băut?” Tata a scos din pungi pe masa de bucătărie, cumpărăturile făcute. Era o pâine caldă încă din care un colţ lipsea, un pachet de salam, altul în care se afla un bulgăre de unt îngheţat de frig, aşezat pe-o frunză de viţă şi un cub de brânză împachetat într-o colă groasă de hârtie. Mama stătea la distanţă şi privea. Simona şi cu mine, strânşi în jurul mesei, aşteptam să vedem ce se mai întâmplă. Mirosul de pâine caldă şi salam amestecat cu cel al brânzei care lăsa zerul să pătrundă prin învelişul de hârtie mă îndemna să-mi satisfac pofta abia descoperită, dar ştiam că momentul nu e potrivit. Încă cu paltonul pe el, tata a început să scoată din mai toate buzunarele ghemotoace de bani de hârtie şi monezi. Erau hârtii mototolite sau împăturite cu grije, unele care şi-au găsit adăpost în buzunarele de la haină, altele la pantaloni şi chiar în buzunarele din înteriorul hainei, unde ţinea actele. Pe masă erau acum o mulţime de bani şi monezi. După ce şi-a desbrăcat paltonul şi pălăria, tata s-a aşezat pe scaun, şi fără grabă lua una câte una fiecare bancnotă, o netezea şi le aranja pe categori. Când a sfârşit această operaţie, a luat un creion şi hârtie şi a început să numere adunând sumele pe un colţ de gazetă. În final, după ce a scăzut suma plătită de el, cu faţa luminată de zâmbet a văzut că toată temerea, osteneala şi frigul îndurat pe-o zi de iarnă în piaţă i-au fost răsplătite din plin. De-acum şi lui mama i-a trecut supărarea şi a apucat să deretice pe masă bunătăţile aduse de tata, aşezându-le cu grije pe platouri şi pregătind masa pentru cină. În timpul mesei mama l-a întrebat pe tata dacă angrosistul de la care a luat marfa ar putea să-i dea alte mărfuri pe datorie. Tata a ridicat din umer, gânditor. Salariul lui era mic, preţurile creşteau de la o zi alta ca febra la bolnav. Cu munca de noapte, ore suplimentare şi toate economiile făcute de mama nu se putea face faţă. Odată cu preţurile a crescut şi inflaţia şi de-acum hârtiile de câte o mie au început să circule ca leii în timpuri mai bune. Se spunea că banca vrea să scoată pe piaţă hârtii de un milion. Curând aveam să plătesc un bilet de tramvai în milioane. Cozile la mâncare deveniră interminabile şi din cauza devalorizării banilor ţăranii preferau să nu mai aducă produse pe piaţă, că în ziua următoare, preţurile puteau să se dubleze şi ei rămâneau în pierdere. La toate acestea s-a adăugat şi seceta care a făcut ravagii în toată ţara, dar mai cu seamă în Moldova. Pâinea pe cartelă incepuse să fie amestecată cu cartofi din care nu lipseau nici seminţele de mătură; mălaiul distribuit era dese ori râncezit şi îl mâncam totuşi aşa cum era. Numai că acum mămăliga pripită în ciaun s-a diluat într-un un terci lung şi moale ca grişul pentru prunci. Angrosistul de pe Bărăţiei s-a învoit să-i dea lui tata în consignaţie câteva perechi de ciorapi, elastic pentru chiloţi, tibişiruri de aţă de toate culorile şi nasturi cusuţi pe dreptunghiuri de carton. A mai primit şi câteva cuti cu mosorele de aţă, ace de cusut şi tot felul de funde colorate şi de lăţimi diferite. Nu încăpea vorbă că în duminca următoare tata avea să se ducă din nou la piaţă, numai că de data asta mama l-a avertizat că nu-l lasă să meargă singur şi nici el nu s-a împotrivit. Când ne-am sculat de dimineaţă, Simona şi cu mine am constatat că părinţii erau deja plecaţi de-acasă. După ce am mâncat cele lăsate de mama pe masă, ne-am îmbrăcat şi ne-am dus să-i căutăm în piaţă. I-am găsit aproape de intrarea din Constantin Grant, jos, la marginea trotuarului, între alţi vânzători cu mărfurile desfăşurate pe pavaj. L-am văzut pe tata înconjurat de cumpărători care se aplecau să pipăie obiectele întinse pe o faţă de masă veche de-a lui mama sub care se aflau mai multe ziare. Mama era înconjurată de alţi cumpărători şi de câte ori cineva o întreba de preţ, ea îi cerea lui tata să răspundă. Pe lângă ei unii vindeau mături şi perii de scânduri. Alţii aveau obiecte din lemn, funduri de bucătărie, tocătoare de vinete, umeraşe de haine, cârlige şi tot felul de alte obiecte. Dincolo un băieţaş vindea fluieraşe de lemn încrustate cu meşteşug dintr-un coş impletit din nuiele. Mai erau pe lângă ei unii cu fructe uscate, miere de albine şi halviţă după care-mi lăsa gura apă. Câte şi mai câte nu erau acolo: preşuri de pus pe jos sau de atârnat pe pereţi, piepteni tăiaţi cu grije din osul unui corn de bou expus ca mărturie lângă meşteşugarul care-i tăia dinţii în făşia de os strânsă în despicătura unui ciomag mai vânjos, statornicit între pulpele lui, stând turceşte pe caldarâm.. Mai încolo, lângă colţul unei clădiri, piaţa se lărgea către calea Crângaşi unde şiruri de tarabe, unele prevăzute cu roţi şi umbrar de pânză, erau aliniate şi mulţime de oameni animau târgul cu freamăt neîntrerup, ca zumzetul continuu al unui agregat in mişcare peste care ici şi colo răsăreau vocile stridente ale unor negustori făcând reclamă mărfurilor de pe tarabă. Când m-a zărit, tata care se străduia să măsoare elastic cu metrul lui de cârpă folosit de croitori, m-a trimis la părinţii lui Samurică Segal, fostul meu coleg de şcoală de la Poradim, să cer împrumut metrul lor de lemn. Taraba lor nu era departe şi a trebuit să fac de mai multe ori cursa dus şi întors cu metrul în mână. Duminica aceea şi altele la fe, luând naştere dintr-o întâmplare s-au repetat pe o perioadă mai lungă, poate doi, trei ani. Din câştig ai mei cumpărau mai multă marfă şi cum cerinţele erau mari, au început să se uite după surse noi de aprovizionare, alţi angrosişti şi alte prăvălii. Într-o zi au auzit că la magazinul Winter de pe Lipscani se dau numai câte trei metri de persoană, un cupon pentru rochie. Tata a mers într-o noapte după lucru acolo şi a văzut că era o coadă imensă, oamenii aşteptând de cu seară până dimineaţa la deschiderea magazinului. Când a venit acasă aproape de ora prânzului, mama a fost fermecată de lăţimea dublă a materialului imprimat in culori vii din care se puteau scoate uşor două rochii. Altă dată ea nu ar fi stat în cumpănă dacă să-şi coase singură o rochie pentru ea şi Simona din acest cupon, dar acum, cu gândul la câştig, situaţia părea diferită. A dorit să meargă şi ea la magazin. O omora curiozitatea să vadă ce alte lucruri mai sunt acolo, dar nu putea să ne lase singuri acasă toată noaptea. Până la urmă au hotărât să mergem împreună şi în felul acesta în loc de două cupoane, puteam cumpăra patru. Era una din nopţile în care tata era liber. Am plecat de-acasă înainte de miezul nopţii, în timp ca să prindem ultimile tramvaie. Mama ne-a pus de cu seară să dormim, dar când a trebuit să ne scoale, de abia puteam ţine ochii deschişi. Ajunşi în faţa magazinului, am găsit strânşi deja o mulţime de oameni lipiţi de zidul alb cu vitrină mare de o parte şi de alta a uşii de pe colţ, acoperită de grilaj. Clădirea se afla pe un colţ de stradă ce da în strada Lipscani, vizavi de fostul magazin Sora care mai târziu şi-a schimbat numele în Magazinul Bucureşti. În vre-o două locuri, în butoaie mari de ţiţei, ardeau focuri şi oamenii se strângeau în jurul lor să se încălzească pentru că gerul iernii pişca şi deşi vremea era uscată, îngheţul se făcea simţit în ciuda ciorapilor groşi de lână şi mănuşilor cu un deget croşetate de mama. Mai jos pe Lipscani câţiva negustori ţineau deschis şi noaptea şi unii veneau de-acolo cu gogoşi fierbinţi pe care zahărul pudrat încă nu se topise. Alţii se întorceau mai bine dispuşi după o duşcă zdravănă de ţuică fiartă şi poate un mic sau doi. Tata ne-a îndrumat să stăm mai pe lângă foc, că până la ziua mai era multă vreme şi nu avea rost să îngheţăm la coadă. Ne-am apropiat de butoiul de tablă de lângă colţul străzii din care resturi de cârbuni şi rupturi de lemn din garduri, ardeau cu flacără jucăuşe ce se transforma în dâre de fum care te orbeau când vântul le-aducea spre tine. În jur oamenii se împrieteneau, începeau să vorbească de-ale lor, necazuri sau bucurii, unii spuneau câte o snoavă ţopăind din picioare ca să se încâlzească sau îşi suflau în palme, şi timpul părea că nu mai trece. Câte-un gardian de stradă sau paznic de noapte se oprea şi el la foc, la vederea căruia unii se depărtau către rândul de la perete iar alţii încetau discuţia la jumate. Simona a obosit să stea în picioare şi s-a dus la tata s-o ia în braţe. După un timp tata şi-a proptit piciorul pe o ieşitură din zid şi-a ţinut-o pe Simona pe geniunchiul lui, aproape de piept, invăluită în laturile pardesiului său deschis. Eu, luptând încă cu fumul ce ieşea din butoi, abia reuşeam să-mi ţin ochii deschişi, parte şi din cauza somnului neîmplinit ca şi din cauza amorţelei, a statului îndelungat în picioare şi a frigului. Către dimineaţă o mulţime de oameni au răsărit din toate direcţile şi s-au alăturat rândului. Coada s-a lungit înconjurând clădirea şi mulţi încercau să intre în faţă, cu scuze că au fost de cu seară şi şi-au lăsat rând. Cei din spate veneau cu ocâri la îndrăsneţi, alţii încercau să-i îmbrâncească afară din rând, unii râdeau, alţii înjurau de mama focului şi nici bătaia nu a întârziat. Noi ne-am strâns în jurul lui tata care nu s-a deslipit din locul lui la coadă şi aici, încojuraţi din toate direcţiile de oameni, părea să fie mai cald decât la butoi, vântul nu mai ajungea la noi fiindcă eram ocrotiţi de strânsoarea trupurilor din jur. Picioarele însă, îngheţate ca nişte butuci, păreau îngreunate de parcă am fi avut încâlţări de plumb, în ciuda faptului că bătătorem pământul ca într-un dans greoi de urs. Zarea a început să prindă culoare, forfota pe stradă s-a învolburat cu oameni grăbiţi la treburile lor şi-n sfârşit cineva a venit să tragă grilajul de la uşa prăvăliei. Când primii oameni au fost lăsaţi să intre înăuntru, înghesuiala în jururul uşii a crescut, noi eram împinşi inainte şi înapoi, gata să fim striviţi de mulţime dacă tata nu ar fi ţinut cu spatele lui vânjos îmbrânceala din spate. Târziu, aproape de ora prânzului, am reuşit să ieşim victorioşi din magazin, cu cele patru cupoane de material care deşi erau frumoase şi demne de toată oboseala, nu au făcut-o pe mama prea fericită: “Dar nu mai vin, dragă, aici. Nu-mi trebuie. Âsta-i calvar.”
V
După Căuzaşi şi Mircea Vodă urma staţia Dimitrie Cantemir care avea pe trotuar chiar în dreptul staţiei de tramva, o cruce de piatră cenuşie pe care erau dăltuite în afara literelor, motive naţionale. Era cam de statura unui om şi auzisem vorbindu-se multe ori de această cruce, dar nu puteam să-mi imaginez că în spatele numelui ei, se ascundea şi altceva decât crucea în sine cu înfăţişare falnică, răsărind din trotuar la marginea zidului unei prăvălii de încâlţăminte de pe colţ. Imaginea ei avea să-mi inspire curând o noţiune diferită. Şi iată dece: De multe ori, după orele de atelier, în grup cu ceata de colegi cu care m-am împrietenit, dacă vremea era frumoasă, mergeam pe jos o staţie, două, continuându-ne discuţiile. Cu timpul drumul pe jos avea să se lungească, cuprinzând întregul segment de drum până la Piaţa Mare, mai ales că în felul acesta economiseam şi costul unei călătorii cu tramvaiul. Intr-o seară, ne-am abătut din drum pe Dimitrie Cantemir, o străduţă laterală din spatele crucii cu pricina şi am descoperit locul unde dragostea se putea cumpăra pe bani. În dreptul porţilor cu grilajul camuflat de făşii largi de tablă, fete tinere sau femei de toate genurile, în fustiţe scute şi bluze cu decolteu exagerat, îi întâmpina pe trecători cu zâmbete şi voci îmbietoare ca ale sirenelor din mitologie. Ajungând în dreptul lor, ne chemau la ele, ne făceau cu ochiul sau ne aţâţa privirile mimând că arată acel ceva ce legea interzicea. Odată una mi-a furat şapca din cap şi a fugit cu ea în curtea înconjurată de chilii micuţe cu o uşe şi un geam acoperit. M-am luat după ea, cerându-i să-mi dea înapoi şapca şi numai după ce mi-au dat lacrimile, mi-a înapoiat-o. Totuşi chiar şi după acestă învăţătură de minte puterea de atracţie magnetică a acestui loc m-a făcut de multe ori să-mi fac drum pe această stradă, să privesc cu coada ochiului fetele de la marginea gardurilor, să le urmăresc siluetele îmbietoare când mergeau cu şolduri legănând sau cu picioare dezgolite până la chiloti, aşezate picior peste picior pe un scaun la poartă. Dar nici odată nu am avut nici banii necesar, şi nici curajul să mă las furat de chemarea acestor sirene mai puţin mitologige într-o casă în care nu ştiam ce mă aşteaptă şi ce trebuie să fac în spatele acestor ziduri. La scurt timp după aceste diversiuni ale drumului meu către casă, odată cu schimbarea vremurilor, casele cu fete de la Crucea de Piatră aveau să fie desfinţate, lăsând în urma lor numai savoarea de mit din povestirile celor ce au trecut pe acolo la vremea lor de glorie.
Programul încârcat de şcoală ce cuprindea toate zilele săptămânii cu excepţia zilei de dumnică şi a altor sărbători, mi-a creat un fel de independenţă acasă, şi nu pot spune că nu am ştiut să profit de ea. De-acum, venind acasă puţin mai târziu decât de obicei, devenise un fapt scuzabil, considerând distanţa de la care veneam, iar mersul pe jos cu colegii după orele de atelier s-a statornicit cu timpul, chiar şi atunci când condiţiile metereologice nu erau foarte prielnice. Coboram pe Dudeşti până la Mircea Vodă, apoi mergeam pe strada Anton Pann, acolo unde se afla o şcoală de fete şi traversând prin strada Domniţei, ajungeam în bulevardul Regina Elisabeta, de unde luam tramvaiul 24 ce mă ducea la Regie. În drum aveam mereu însoţitori cu care vorbeam, glumeam, ascultam noutăţi şi ne iniţeam în bârfă. Mulţi dintre colegi au început să meargă pe la diverse cluburi sioniste. Cuţa, verisoara mea, mergea la şcoala de pe Anton Pann şi când se făcea s-o întâlnesc, mergeam împreaună spre casă. Ea mergea cu câteva colege la clubul “Ha-Şomer Ha-Ţair”, adică “Tânărul Păzitor” în traducere, de pe strada Sevastopol. Într-o amiază, cred că era într-o duminică, am mers cu ea acolo. Pe strada Sevastopol, pe la jumătatea străzii între calea Victoriei şi strada Buzeşti, se afla un vechi cimitir evreiesc marcat de un zid cu stâlpi înalţi de cărămidă. Zidul susţinea bare de fier forjat dublate din interior de fâşii de tablă ce împiedicau privirea să pătrundă dincolo. Înăuntru, de-a lungul gardului, era o baracă din lemn cam de aceeaşi mărime ca sala de festivităţi de la şcoala noastră. În adâncime, cimitirul se întindea până aproape de Piaţa Victoriei, şi dincolo de plopii ce străjuiau gardul din fund se putea vedea Palatul Preşedenţiei Consiliului de Miniştri. Cimitirile sunt locuri triste şi totuşi sunt mulţi care se duc să cutreiere prin cimitire, pentru frumuseţea monumentelor, a liniştei de acolo şi de multe ori pentru reculegere şi meditaţie. Cimitirul din Sevastpol era numai trist. Trist să vezi un loc în care pietrele funerare au fost smulse de pe morminte şi depozitate într-o margine lângă gard ca să ilustreze nu istoria personalităţilor ce au poposit aici pe veci, ci barbaria unor nelegiuiţi care au încercat să schimbe cursul istoriei. Aceste pietre funerare cu iscripţii încrustate în pulpa de marmură veche, multe din ele acoperite de muşchi verzui, aliniate în şiruri rezemate de gard, au lăsat în urmă pământul dezvelit, brăzduit de tractoare în care şi iarba refuză să crească. In baracă se desfăşurau activităţile organizaţiei. Jumătate din lungimea ei era divizată în încăperi largi, mobilate cu bănci în jurul pereţilor şi câte-o masă mărişoară pe centru. Desene, tablouri şi lozinci în limba română şi ebraică, animau pereţii. Cealaltă jumătate a barăcii, partea din fund, adăpostea o încăpere mare fără nici un mobilier, cu excepţia unor bănci lipite de perete, ce înconjurau sala. Erau mulţi tineri, fete şi băieţi de toate vârstele, ce vorbeau gălăgios, strânşi în grupuri sau răzleţiţi prin colţuri, şi intrând în sala cea mare din fund, Cuţa a fost imediat reperată de câteva fete care au venit să ne întâmpine. Apoi Cuţa m-a prezentat unui tânăr înalt, cu figură prezentabilă ce inspira stăpănire de sine şi multă inteligenţă. Numele lui era Daniel. El era şeful grupului de “ţăirimi, ” adică tineri sub vârsta de 14 ani. Mai târziu am aflat că cei între 14 şi 18 ani formau grupul de “benoni,” adică mijlocii, pe când cei mai bătrâni de 18 ani erau “bogrimi.” În jurul lui Daniel forfoteau mulţi copii, iar el după ce ne-a adunat pe toţi într-una din camerele din faţa barăcii, m-a prezentat la fiecare şi mi-a cerut să le spun ce anume m-a făcut să vin la ei. Cred că am ridicat din umeri, fiindcă ce ştiam eu să le spun?! Tăcerea mea a fost întreruptă de Daniel, care a început să ne vorbească despre Ha-şomer Ha-ţair. Ne-a spus că ţara noastră este Palestina şi că această ţară are nevoie de “haluţimi,” pioneri, tineri ca noi care trebuie să colonizeze pământurile de acolo, să le facă roditoare aşa cum au fost odată, pe vremea lui David şi Solomon. Apoi a zugrăvit tabloul întâmplărilor din timpul războiului, în care evreii au fost trataţi de către nazişti mai rău decât animalele, torturaţi şi asasinaţi în masă şi că de aceea era necesar să fie creat un stat al evreilor în care fiecare poate trăi în siguranţă şi deplină libertate. Ne-a vorbit despre întemeietorul sionismului, Dr. Theodor Hertzel, care a vizionat necesitatea creerii unui stat naţional evreiesc, Palestina, pe locul strămoşesc, cu mult înaintea apariţiei lui Hitler şi a naziştilor. La sfârşit am avut o discuţie pe marginea unei schiţe literare a scriitorului L.Peretz, în care era vorba despre un om foarte sărac care nu a păcătuit nici odată în toată viaţa lui. Într-o zi, mergând pe stradă, o trăsură dă peste el şi-l omoară. Ajuns la cer, sfântul Petre cercetează în cartea vieţii că omul nu are nici un păcat şi, neîncrezător, îl duce în faţa lui Dumnezeu. Creatorul, cu faţa radiind de bucurie, îl felicită pe om şi-i spune să-i ceară orice şi dorinţa îi va fi înplinită. Omul însă nu cere nici o răsplată. Dumnezeu insistă, asigurându-l pe om că orice-i va cere, nu-i va refuza nimic. Omul ridică din umeri ruşinat şi spune că nu doreşte nimic. Domnul, părând că-şi pierde răbdarea, îl somează să-i ceară ceva, la care omul, cu privirea în pământ, frecându-şi timid mâinile, îngănă: “Da’pă-i, Doamne, dacă nu-i cu supărare, o halcă de pâine cu puţin unt pe ea, e tot ce-mi doresc…” Idea în discuţie a fost dacă e normal ca atunci când ţi se oferă orice, să te mărgineşti, ca omul din poveste, la un lucru atât de neînsemnat. Este oare posibil ca atunci când oferta î-ţi dă posibilităţi nelimitate, tu să te mărgineşti la un lucru fără însemnătate? Nu e oare păcat să reduci splendoarea infinitului la micimea cuprinsă într-un grâunte de nisip? După discuţi, cei din grupele mai mari au strâns lemne în spatele cabanei, au aprins un foc de tabără şi noi, strânşi laolată, cerc în jurul lui, cu feţele luminate de jocul flăcărilor, ascultam snoavele povestitorilor şi cântecele îngănate în surdină de majoritatea celor strânşi ca să nu acopere sunetele născute dintr-o ghitară sau un acordeon. Apoi s-a încins dansul “Ha-Yeled” în care un băiat scoate în centrul horii o fată şi dansează cu ea ţinându-se de mână, când pe stânga, când pe dreapta. Şi nu mică mi-a fost surpriza să mă văd poftit la dans de-o fătuţă cu codiţe şi pistrui pe nas ca ale lui Simona. Dar mi-a făcut plăcere, şi pe drumul spre casă cu Cuţa, am căutat să aflu mai multe despre ea. Ajuns acasă, mama nu a trebuit să mă iscodească cu întrebări despre cele văzute acolo. De fapt, nu prea ştia cum să mă oprească din relatări, că se făcu-se târziu şi adoua zi trebuia să mă scol devreme.
VI
Domnişoara Bobinger nu era singura profesoară de franceză în şcoală. Mai era o doamnă al cărei nume nu mi-l amintesc, dar reţin foarte bine figura ei, părul blond incadrând o faţă ovală, privirea vie ce prindea în focosul ei persoana cu care discuta, vorba reţinută şi o purtare ce denota confidenţă. A trecut prin mai multe clase încercând să recruteze câţiva elevi care vor să participe la o serbare în pregătire. Când a întrebat dacă ştie cineva o poezie frumoasă, mi-am amintit că în noptiera cu reviste a lui tata am dat peste un poem care m-a împresionat mult. A doua zi m-am dus s-o caut în cancelaria profesorilor şi i-am arătat poemul. Poezia începea cu versul: “Mi-e foame dragă mamă, nu ai pâine?” Era lungă şi finalul poemului era încârcat de dramatism. A citit-o şi apoi m-a întrebat dacă vreau s-o recit la serbare. Din ziua aceea, la fiecare recreaţie mare mă întâlneam cu ea în sala de festivităţi şi mă învăţa cum să recit poemul. Cu râbdare îmi corecta ţinuta, poziţia, şi cu întreruperi pe aproape fiecare vers mă ajuta să reliefez în intonaţie nuanţa fiecărui cuvânt. După câteva şedinţe, învăţasem poemul pe dinafară şi cu fiecare zi trecută sporea în mine excitaţia apropierii momentului de performanţă. În sfârşit, în săptrămâna dinaintea serbării, deşi retuşările de la repetiţii s-au diminuat, am fost scuzat de la câteva ore de clasă, fapt pentru care eram privit cu invidie de majoritatea colegilor mei şi am trecut cu bine şi de repetiţia generală cu întregul program alcătuit. Serbarea trebuia să fie ţinută duminică dimineaţa, dar vineri seara am venit acasă cu febră. Adoua zi, sâmbătă, mama nu m-a lăsat să merg la şcoală şi m-a ţinut în pat cu ceaiuri, aspirină şi comprese cu spirt în jurul gâtului. Febra scăzu-se, dar lui mama nu-i plăcea să se joace cu boala, aşa că continuat cu mai multe ceaiuri şi mai multe doftoriceli. În noaptea acea m-am rugat lui Dmnezeu să mă facă bine pentru a-doua zi, şi într-adevăr, a doua zi dimineaţa m-am ridicat din pat complect vindecat. Nu mai aveam temperatură, vocea-mi revenise la normal şi-mi venea să dansez de bucurie. Dar mama a venit repede la mine şi m-a băgat din nou în pat, ca să nu mă reîntoarcă boala. Nici un protest, nici o rugăminte şi nici o lacrimă nu au făcut-o să dea înapoi de la hotârârea ei de-a mă ţine acasă. Nici tata nu a intervenit. A fost una dintre cele mai mari decepţii din timpul copilăriei mele.
În fiecare zi de la două la şase seara, în atelierul meşterului Ardoş se muncea pe rupte. Lucrând la un loc cu colegii din clasele mai mari, învăţam unii de la alţii meşteşugul lemnăriei şi al mobilierului de lux. Uneori munceam câte doi la o tejghea, văzându-ne fiecare de lucrul lui, măsurând, tăind, şlefuind sau asamblând obiectele ce ne-au fost încredinţate. Unul din primele obiecte pe care trebuia să le facem era un vinclu din lemn de carpen care trebuia asamblat din două piese şi încleiate exact la 90 de grade. Meşterul era foarte pretenţios la calitatea desenului, punându-ne de multe ori să desenăm după modele de lemn sau gips motive înflorate în forme contorsionate, felurite frunze pe vrejuri ce se încolăceau pe-o grindă, redate astfel ca să scoată în evidenţă relieful. Cu răbdare pierdeam ore căutând să reproducem pe pagina de album aceste desene, iar eu oricât mă străduiam să desenez mai frumos, când priveam în jur desenele unora dintre colegi, mă căinam că nu pot retuşa umbrele atât de frumos ca ei. Când avea nevoie de ajutor, meşterul ne chema la tejgheaua lui. Era foarte dibaci şi ceea ce ieşea din mâinile lu, depăşea aspectul obişnuit al mobilierului care ne înconjura, erau lucrări de artă, comparabilă numai cu mobilierul din vremeaRenaşterii sau epoca prerevoluţiei franceze. Sculptura lui cizelată sau încrustaţiile în furnir de diferite culori puteau fi prezentate în orice salon de artă sau ar fi inobilat orice palat. La chemare lui când trebuia să încleieze componentele între ele, înainte de-a lăsa cleiul să îngheţe în strat subţire pe bucaţile de lemn, trebuia să lăsăm totul din mână şi să mergem la el. Din ochi ne indica cum să aplicăm vinciul de strângere şi în ce poziţie, în timp ce el căuta să menţină nemişcate membrele mobilierului de încleiat. Strânsoarea cu vinciu trebuia făcută peste cuburi de lemn moale care nu lasă urme pe mobilă, şi ferească-ne Domnul ca din neatenţie vreunul dintre noi să fi scăpat vinciul metalic din mână peste piesa finisată, că mâna lui zdravănă scăpăra cu iuţeala fulgerului peste ceafa ta şi numai stele verzi aveai în faţă pe tot restul zilei. Către sfârşitul anului ni s-au înmânat la fiecare câte-o plăcuţă finisată de lemn pe care trebuia să desenăm şiruri de forme geometrice reproduse dintr-o carte. Când am terminat desenul pe lemn, meşterul ne-a arătat cum să cizelăm formele respective în carnea lemnului, înlăturând cu multă atenţie şuviţele de material de prisos. A fost prima lecţie de sculptură în lemn şi am fost informaţi că aceste plăcuţe vor fi socotite ca piesele de examen. Fiecare detaliu desenat pe plăcuţe, triunghiuri, pătrate sau romburi în relief, trebuiau să fie egale şi identice între ele, şirurile trebuiau să fie drepte, spaţile dintre ele egale şi fiecare urmă de daltă sau cuţit trebuie să dispară sub fina şlefuire finală care să lase netezime de marmoră pe orice suprafaţă. Nu toţi am excelat în această tentativă, dar au fost puţini care au produs piese remarcabile. Între aceştia, am avut un coleg, Şteinberg Bebe, care avea un deosebit talent la desen. În clasă fiecare profesor când avea nevoie să reproducă pe tablă un desen, schemă sau o lecţie mai importantă, îi cerea lui Bebe s-o facă. Talentul lui a înflorit în forme multiple de-a lungul anilor pentru că s-a dovedit la fel de fructuos şi în sculptură, artă dramatică şi chiar în cinematografie. Dar acum plăcuţa lui finisată şi lăcuită a fost incontestabil cea mai reuşită din toată clasa şi expusă în expoziţia de sfârşit de an a şcolii care avea loc anual într-un local închiriat pe strada Carol. Doi ani mai târziu Bebe avea să expună la aceeaşi expoziţie o altă sculptură în lemn, copia statuii Soldatului Sovietic cu pruncul în braţe după statuia din Piaţa Victoriei a sculptorului Jalea, dacă nu mă înşel. A fost o lucrare superbă, înaltă mai mult de jumătate de metru, pe care însuşi meşterul a apreciat-o. Bebe a fost unul dintre prietenii de care m-am ataşat cu timpul mergând deseori spre casă după orele de atelier, fiind onest, înţelegător şi fără ifose de primadonă. Orfan de tată, trăind în sărăcie alături de mama şi sora lui Eva, care a venit la şcoala noastră după Reforma Învăţământului din 1948, locuia într-o casă modestă în zona străzii Nerva Traian. Mergeam împreună până în poarta casei lui şi totdeauna ceea ce discutam cu el era mai interesant şi mai diferite decât cu ceilalţi colegi. Prietenia cu Bebe era un privilegiu, pentru că fiind mai solid decât mulţi din clasă, sub protecţia lui nimeni nu îndrăznea să se atingă de mine, deşi el nu s-a bătut niciodată cu nimeni. Într-o zi pe la sfârşitul lui aprilie,directorul şcolii, domnul Walenştein, a introdus în clasă pe actorul Alexe Marcovici, un domn elegant, îmbrăcat cu un pardesiu crem şi fular alb de mătase. Era un bărbat înalt, slab, cu păr negru dat peste cap ce incadra o frunte lată cu colţuri şi o pereche de ochi foarte ageri. El avea să pună în scenă tradiţionalul spectacolul de sfârşit de an al şcolii, pentru care venise să recruteze noi talente. După ce directorul l-a lăsat în seama noastră, el şi cu pedagogul Eşchenazi cu care a venit şi care-i sta în urmă, au început să vorbească pe rând cu fiecare dintre noi. Începând cu băncile din faţă s-au oprit în dreptul fiecărui elev întrebând dacă au fost în vre-un spectacol, dacă au apărut în vre-o piesă de teatru, dacă pot declama şi alte întrebări de acest gen. Din când în când, după scurtul înterviu cu unii dintre noi, îi spunea pedagogului care venea în urmă înarmat cu un bloc de hărtie, să noteze numele celui ales. După ce a vorbit cu mine, i-a zis lui Eşchenazi să noteze: “voce de Beligan” Rămas uimit, l-am întrebat pe Emil în şoaptă: “Ce-i aia?” “Ce-i ce?, m-a întrebat Emil. “Voce de Beligan”. Emil a râs: “Dobitoc! A zis găligan.” M-am răzbunat cu un ghiont între coaste. Pe şirul de bănci de lângă uşă, în prima bancă era un băieţel cu păr blond, prietenos cu toată lumea şi care aparţinea unei famili de oameni înstăriţi, Adrian Cojocaru. Ajuns în faţa lui, actorul a strigat: “Clasă! Îsta-i Albişor! Cine l-a văzut la Baraşeum?” Teatrul Baraşeum a fost unicul teatru în care actorii evrei aveau voie să joace în timpul ocupaţiei germane. Colegul nostru Cojocaru, la fel ca şi pedagogul Eşchenazi, erau distribuiţi în mod frecvent în piesele de copii şi comediile jucate pe această scenă. Mai târziu teatrul avea să fie transformat în Teatrul Evreiesc de Stat cu întreg repertoriu în idiş. Vocea mea de Beligan nu m-a ajutat să fiu selecţionat în spectacol, ci doar căţiva din toată clasa noastră au ajuns în final pe scenă, în afara lui Albişor şi Piţurcă care a primit unul din rolurile principale. Dar spectacolul în sine, cu o singură prezentaţie dată într-o seară senină de iunie pe scena ridicată pe terenul de volei din curtea şcolii, a fost de ne uitat. Au fost aduse scaune şi bănci de au umplut terenul până la gard, dar la spectacol mulţi dintre noi au stat şi în picioare. Astăzi, după o perioadă de şase decenii, regăsesc în memorie frânturi de cuplete, glume şi cântece ascultate numai o singură dată în seara aceea şi de fiecare dată revăd chipurile lor, tinereţea şi bogăţia de expresie scăldată în lumina reflectoarelor. Şi dacă regret nespus un lucru, este acela că niciunul dintre părinţii mei nu m-au însoţit în seara aceea şi nici măcar Simona nu a fost acolo ca să am cu cine împărtăşii bucuria unui spectacol aşa de reuşit.
(Va urma)