Cineva mi-a reproşat că scriu tot felul de poveşti aproape necunoscute, în timp ce chestii absolut celebre, cum ar fi basmul cu Scufiţa Roşie, le las mai la urmă. Ceea ce nu e adevărat. Eu am încercat să fac publică întâmplarea cu fetiţa asta simpatică şi cu lupul, dar am fost mereu întrerupt de diferite persoane.
– A fost odată o fetiţă care se numea Scufiţa Roşie…, am început eu.
– De ce, mă rog, roşie…? Înţeleg că nu aveai încotro pe vremea comuniştilor, a precizat un domn din Frontul Unităţii Naţionale. Dar acum avem culorile noastre patriotice. Unde sunt tradiţiile noastre milenare? Simbolurile noastre permanente? Nu s-a mai găsit o culoare locală adecvată pentru o fetiţă şi o scufiţă? Propun…
– Bine, am acceptat. Într-o zi, mama fetiţei îi spune: „Ţi-am pregătit un coş cu bunătăţi ca să i-l duci bunicii”…Bunica locuia în partea cealaltă a unei păduri, după un deal, într-o căsuţă mică…
– Halal, m-a apostrofat o doamnă din Organizaţia pentru Respectarea Vârstnicilor. Ce învaţă din fragedă copilărie cititorii acestei naraţiuni? Ce? Că locul unei bunici e cât mai departe de ginere sau de noră, dacă se poate într-un azil sau într-o căsuţă mică, prăpădită, cu igrasie, la dispoziţia bandiţilor, instalatorilor şi violatorilor. Şi un coş cu bunătăţi primea numai de sărbători, de ochii lumii…
– Nu era nici o sărbătoare, am încercat cu timiditate să iau cuvântul. Era o zi obişnuită, o invitau pe bătrână la masă în fiecare săptămână, dar pentru că tocmai telefonase că nu se simte prea bine… Destul de frumos că nu o uitaseră şi i-au trimis…
– Evident, i-au trimis… Ce puteau să-i trimită? strigă un domn plinuţ din mişcarea „Să mâncăm sănătos”? Brânzeturi cu lactoză, carne procesată, mezeluri dubioase, cartofi prăjiţi, scrumbie sărată, ouă cu colesterol? Special ca să-i scurteze speranţa medie de viaţă!
Nu m-am emoţionat prea tare şi am continuat povestea:
– Cum mergea alene prin pădure, fetiţa începu să culeagă flori şi rămurele, făcu un buchet mare, risipi o parte pe cărare…
– Stai! mi-a interzis o voce de stentor. Sau, mai bine zis, opreşte-o pe ea. Fetiţa asta este o adevărată nenorocire. Noi, cei de la Fondul de împădurire ne dăm sufletul şi alte eforturi pentru a crea o opinie de păstrare, de cruţare, de protejare a fiecărei frunze şi flori, a celui mai mic copăcel. Şi vii dumneata cu această poveste imposibilă şi ce le bagi în cap tinerelor elemente care sunt în creştere? Că e voie să rupi, să-ţi faci cheful risipind flori şi rămurele. E antimoral!
– O.K., am oftat. Important este că la un moment dat a apărut lupul cel rău, s-a apropiat de blânda copilă şi a ademenit-o.
– Eroare! a greseiat decisiv un tip cu părul vâlvoi. Ca reprezentant al Societăţii pentru protecţia animalelor, vă pot preciza la modul cel mai autorizat că nu lupul este rău, ci omul. Lupul atacă numai pentru a se hrăni, pe când omul ucide din plăcere, precum vânătorii, pescarii, autorii de romane poliţiste şi măcelarii… Animalele nu ademenesc pe nimeni, în schimb se cunosc cazuri când oamenii, mă iertaţi, nu doresc să intru în amănunte din cauza minorior şi a doamnelor care au plecat…
– Bine, am acceptat. Deci lupul cel cumsecade a luat-o pe scurtătură, şi-a schimbat vocea şi a cerut bunicii să-i deschidă uşa. „Intră, i-a spus bunica, nu e încuiat”…
– Foarte greşit! Absolut neindicat! s-a pronunţat reprezentantul Poliţiei. Conform tuturor regulamentelor şi ordonanţelor în vigoare, uşa trebuie zăvorâtă. Verificarea se face prin vizor şi se apasă pe butonul de alarmă în cazul persoanelor neidentificate. Vă rugăm să vă risipiţi imediat, circulaţi pe dreapta, vedeţi-vă de trebă. Dumneata vii cu mine să declari în scris de unde ai scos povestea asta…
Aşa că de aia am lipsit o vreme. vă rog să mă scuzaţi…