Născut in urmă cu 90 de ani, Dumitru Popescu este unul din ultimii baroni ceaușisti aflați incă in viață. Nu este vreo plăcere în sine să citești memoriile foștilor potentați comuniști. Tonul este auto-justificator, nu au mare lucru să-și reproșeze, au fost întotdeauna animați de bune intenții, împrejurările i-au forțat să facă lucruri pe care azi nu le-ar mai face, etc. Mă gândeam la aceste teme comune în memoriile nomenklaturiștilor din statele fostului bloc sovietic când am citit seria de volume Cronos autodevorându-se, amintirile, apărute la mijlocul anilor 2000 la editura Curtea Veche, ale fostul secretar al CC al PCR, rector al Academiei „Ștefan Gheorghiu” și membru al Comitetului Executiv până la prăbușirea regimului, Dumitru Popescu (n. 1928), zis și Dumnezeu. Titluri bombastice, metafore baroce, frazeologie adeseori vidă de orice conținut: „Angoasa putrefacției”, „Reducția celulară”, „Panorama răsturnată a mirajului”. Cu excepția redactorilor editurii, a unor împătimiți istorici ai culturii sub comunism precum Eugen Negrici, N. Manolescu, Cristian Vasile, Cornel Ungureanu, Liviu Malița, Alex. Ștefănescu, Ana Selejan, Nicolae Coande, G. Dimisianu, Alexandra Tomiță, Sanda Cordoș, Ioan Stanomir, Angelo Mitchievici, Paul Cernat, Dan C. Mihăilescu ori subsemnatul, nu cred că sunt mulți cei care au citit de la un cap la altul sutele și sutele de pagini generate de fostul șef ideologic al PCR. Dacă ar fi să le dau un titlu mai adecvat, acesta ar fi „Despre marxismul gongoric”. Ori „Despre pompierismul hiperbolic”.
Am înțeles că volumele s-au vândut totuși relativ bine, dar mă îndoiesc că nostalgicii care le-au cumpărat s-au osândit de bunăvoie la cazna lecturii lor integrale. Mai degrabă cred că au căutat istorii de culise (care nu lipsesc) și „argumente” pentru crezul lor „neabătut”. Mai sunt și „anti-imperialiștii” vechi și noi, adepții lui Stalin, Mao, Ceaușescu, Chavez și Chomsky, care probabil că exultă la reflecțiile lui Popescu-Dumnezeu de genul: „Imperiul rus a scăpat din gheare victimele, dar naționalismul de superputere trăiește mai departe în persoana Statelor Unite ale Americii, care se duc și pun stăpânire pe o țară cu forța armelor, iar când poporul acelei țări se opune, răcnesc de te trec fiorii: Ăștia sunt teroriști!” („Panorama răsturnată a mirajului”, Memorii, vol. II, Curtea Veche, 2006, p. 182).
Mă întreb ce va fi gândit Dumitru Popescu văzând (dacă îl va fi văzut) filmul lui Andrei Ujică, „Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu”? Își va fi amintit, nu fără oarecare rușine, despre cum a regizat băile de mulțimi, imensa potemkiniadă a ceaușismului? Ori este cu desăvârșire imun la asemenea sentimente, el, expertul în operația maniacală de mancurtizare a unei întregi națiuni? „Violul mulțimilor prin propagandă politică” se intitulează o carte faimoasă din anii ’30, scrisă de unul dintre discipolii lui Pavlov emigrat în Franța. Aceasta a fost profesia lui Dumitru Popescu, cel fără de care cultul lui Ceaușescu n-ar fi atins niciodată proporțiile aberante, sufocante și universal-umilitoare atât de cunoscute. De-a lungul anilor, am vorbit despre el cu multe persoane, între care Tita Chiper-Ivasiuc, fosta sa colegă (și a primei soții, Maria Popescu) la Contemporanul, în anii ’50. Am discutat cu Alexandru Ivasiuc, Eugen Jebeleanu, Stelian Moțiu, N. Manolescu, Eugen Negrici. L-am întâlnit personal în 1993, am făcut ceea ce se numește un interviu de cercetare pentru cartea mea Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc. Impenetrabil, hieratic, distant, politicos, lipsit de umor, de o solemnitate pe cât de crispată, pe atât de adânc înrădăcinată în însuși modul său de a exista, ontologic descumpănit, depeizat, de fapt fără contact cu lumea reală a României post-totalitare, așa mi-a apărut atunci (eram împreună cu Stelian Tănase, care m-a ajutat să ajung la el).
Dumitru Popescu, actor sau martor?
Într-un top al celor mai proaste cărți din 2004, Mircea Mihăieș menționa primul volum de memorii al lui Dumitru Popescu-Dumnezeu. S-ar putea să aibă dreptate din perspectiva criticului literar și a gânditorului politic democrat. Ca istoric al comunismului românesc și internațional însă, am citit cu atenție această carte precum și următoarele lui volume. Este o tentativă a fostului doctrinar al PCR de a-și reconsidera tinerețea și participarea (ascensiunea) în cadrul aparatului ideologic marxist-leninist, mai ales in anii ’50. Pretenția obiectivității nu este nicio secundă atenuată de recunoașterea faptului că autorul nu are cum să fie un martor lipsit de interese personale, un personaj situat deasupra vâltorii.
Dumitru Popescu a fost nemijlocit implicat în reproducerea ideologică a sistemului, a fost dirijorul propagandei vreme de decenii. Lui i se datorează sinistra formulă, „Ceaușescu ne este baci”, rostită la Congresul al XI-lea din 1974. Nimeni nu a justificat mai insidios cultul personalității lui Ceaușescu decât Popescu. A fost megafonul acestui cult, legitimatorul său necondiționat. Pe criticii săi de după 1989, îndeosebi pe cei din rândurile intelectualității critice, îi disprețuiește și îi acuză de „necrofagie”. Cine îi reamintește că a fost arhitectul unei construcții simbolice perverse și pervertitoare este gratulat cu asemenea complimente: „E galeria imundă de la meciurile vândute, asmuțită să justifice, prin vacarmul ei trivial, deciziile arbitrilor necinstiți. Sunt puși să deruteze publicul deja dezorientat, să trezească instincte bestiale, să pregătească terenul pentru linșaj”. (Reducția celulară, Curtea Veche, 2007, p. 147). Simpatiile sale în lumea literară au mers către Eugen Barbu și Adrian Păunescu, campionii direcției național-staliniste și protocroniste. Pe Bogza, Jebeleanu, Manolescu, Doinaș, Hăulică, Paler și alți exponenți ai direcției lovinesciene i-a privit cu antipatie și suspiciune. În conflictele spirituale și valorice din anii ’70 și ’80, s-a situat inflexibil de partea obscurantiștilor anti-occidentali, autarhici și xenofobi.
Spre deosebire de un Paul Niculescu-Mizil (1923—2008), Popescu-Dumnezeu (porecla persiflatoare s-a născut întrucât era perceput la Scînteia drept un despot monoman, arogant și narcisist, un egolatru incorigibil cu pretenții de infailibilitate) recunoaște că stalinismul românesc nu s-a încheiat odată cu victoria grupului Dej („partida națională”) asupra adversarilor secretarului general (Pauker—Luca și Constantinescu—Chișinevschi). Dimpotrivă, Popescu așează Plenara din iunie ’58, un veritabil „seism politic”, în centrul demersului lui Dej de a-și afirma dominația absolută și de a consolida stalinismul național. Memoriile descriu cu minuție vânătoarea de vrăjitoare din acel an. Ce avea să urmeze, după pogromul din partid, a fost sinistra prelucrare a grupului Milița Petrașcu—Marius Nasta—Dora Massini—Mihail Andricu—Jacques Costin, eveniment delirant condus de către neverosimilul, diabolicul tandem compus din agramatul Florian Dănălache (fost boxeur la Ploiești, personaj patibular cu comportament huliganic), primul secretar al Capitalei și perfidul pseudo-dialectician Leonte Răutu, șeful Direcției Propagandă și Cultură a CC al PMR, omul capabil să învăluie în formule marxiste până și cele mai abjecte decizii ale lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și, mai târziu, ale lui Nicolae Ceaușescu.
Vladimir Tismăneanu, 29 ianuarie 2018
Acest articol a fost preluat cu permisiune de pe situl Europei Libere.
Articolul d-lui Tismăneanu este, ca de obicei, interesant şi informativ. Se vede imediat adânca lui cunoaştere a perioadei şi a oamenilor despre care ne vorbeşte.
>… primul secretar al Capitalei și perfidul pseudo-dialectician Leonte Răutu, șeful Direcției Propagandă și Cultură a CC al PMR, omul capabil să învăluie în formule marxiste până și cele mai abjecte decizii ale lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și, mai târziu, ale lui Nicolae Ceaușescu.
Gheorghe Gheorghiu-Dej și Nicolae Ceaușescu, fiind marxişti convinşi şi consecvenţi, nu cred că era foarte dificil să fie învăluite şi justificate „cele mai abjecte decizii” ale lor.
Abjecţia a pornit în 1848, chiar anul revoluţiilor naţionale burgheze, prin Manifestul Partidului Comunist, datorat părinţilor fondatori Marx şi Engels. Manifestul PC prevedea desfiinţarea proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie şi transformarea ei în proprietate colectivă. A fost astfel constituit fundamentul pentru lichidarea întregului ansamblu de relaţii sociale, despre care se spunea că erau întemeiate pe exploatare şi asuprire.
Dar cine lichidează proprietatea privată şi relaţiile sociale stabilite în timp, ajunge repede să înrobească şi să lichideze în mod abject foarte mulţi oameni. Scopul propagandei dirijate de unii ca L. Răutu sau Popescu-Dumnezeu era să ascundă asemenea realităţi specifice comunismului, acţiuni pentru care s-a acumulat o vastă experienţă, începând cu anul 1917.
Cum spunea un banc din acea perioadă, oamenii sufereau de o ciudată boală cognitivă, deoarece vedeau în jur una, dar auzeau mereu alta.
Nu inteleg daca acesti indivizi propagandisti chiar credeau ce spuneau si erau incantati sa noua societate si noul om de tip sovietic pe cale de cladire.Faptul ca ei se numarau printre cei care construiau aceasta societate le dadeau dreptul sa traiasca la un nivel mult mai inalt decat „prostimea”. Este o aroganta de necrezut de tip „toti porcii sunt egali” dar unii porci sunt mai egali decat altii.Este o forma de societate cu un nou tip de stratificare bazata pe o teorie , sau mai curand o religie, in care noi avantgarda clasei proletare conduce clasa de epsilons care sunt fericiti in pozitia lor si nu au aspiratii mai inalta. Daca ciititi pe Orwell si pe Aldous Huxley capatati o idee foarte clara ce a insemnat comunismul!!